La o aniversare

Asemenea lunii decembrie, ianuarie e plină de aduceri aminte laice și tradițional-creștine la nivel național. Se știu. Încât e și motivul pentru care mă opresc la o aniversare doar a noastră, din spațiul administrativ Bistrița-Năsăud.
Ea a fost deja semnalată în coloanele acestui cotidian: 27 de ani de existență a publicației „Răsunetul”. În ce mă privește, trăiesc la fiecare început de ianuarie un moment de privire înapoi, referitor la prezența mea în paginile de câteva zeci de ani ale presei bistrițene.
După o colaborare sporadică la un cotidian clujean (încă din vremea liceului), în 1968, încheind un prim episod al instruirii mele universitare, am fost primit în redacția proaspătului ziar săptămânal „Ecoul” de la Bistrița. Fusesem chemat de Valentin Raus. Nu ne cunoscusem până atunci, dar ne știam, căci ne-am întâlnit de câteva ori în cuprinsul revistelor de literatură și artă de la Cluj, „Tribuna” și „Steaua”.
Aveau nevoie de un tânăr condeier, dispus să alerge prin spațiul abia înființatului județ, nu atât după știri, cât pentru reportaje. Rețin că a făcut o foarte bună impresie un amplu articol al meu despre minerii de la Rodna. Dar totul a ținut doar pe durata lunii august, căci, la finalul ei, când șeful ziarului s-a dus la Partid cu textele mele (ca argument pentru a fi angajat la ziar), secretarul cu propaganda (al doilea mahăr, ca putere, pe județ) a hotărât sec: „Locul tinerilor profesori e la țară!”
Așa s-a frânt primul meu episod de colaborare cu ziarul județean de la Bistrița, fiindcă mi-am luat tălpășița și șapte ani am profesat în afara arealului meu natal. Reîntors, când și când mi-a mai apărut numele sub câte un textuleț.
În decembrie 1989, de Moș Crăciun, răzvrătiții din Beclean m-au așezat drept primar interimar al orașului (Din cele două săptămâni, cât am acoperit golul de putere administrativă, rețin cu plăcere momentul când am oficiat… o căsătorie; primul ei rod a fost o fată pe care, la vremea potrivită, am avut-o elevă la liceu).
Chiar în așa zile puține, mi-am dat seama că nu e tocmai o glumă zicerea cu „Primar și polițai în satul tău să nu fii.” Așa încât, nu am ezitat când abia încropitul comitet FSN al Județului Bistrița-Năsăud m-a chemat „să gestionez” (verb agreat în zilele acestea de haloimăs democratic) învățământul (pesemne, pentru că fusesem niște ani inspector școlar), cultura (aveam deja trei cărți proprii editate) și cultele.
În astfel de condiții a fost firesc să fiu invitat – într-una din zilele primei săptămâni a anului 1990 - la redacția fostului ”Ecoul”, pentru a conduce ședința de alegere a consiliului abia născutului cotidian „Răsunetul”.
De aici a început apoi o colaborare care până azi însumează nu puține mii de articole (uneori, cu câte cinci texte pe săptămână). Dar colaborarea a cunoscut și alte ipostaze.
Tot în ianuarie 199o, un grup de scriitori am înființat revista de literatură și artă, numită (la propunerea lui Lucian Valea) „Minerva”; iar alt grup a pus la cale publicația „Cadran”. Cum clădirea „Răsunetului” intrase în custodia acestuia, iată de ce parterul a fost oferit, o vreme, celor două redacții. Deopotrivă, „minerviștii” am beneficiat din partea ziariștilor gazdă de colaborări cu proză, eseuri, însemnări din domeniul culturii. Deopotrivă, apariția proaspetelor numere din „Minerva” era semnalată în cotidianul acesta. Și, nu în ultimul rând, redacția „Răsunetul” a chiar sponsorizat de câteva ori apariția celei mai longevive (de până acum) reviste de cultură a Bistriței.
În acest „laudatio” nu pot omite faptul că a fost un an când a apărut un hiat în relațiile mele cu „Răsunetul”, datorat unor presiuni grobiene de șantaj din partea unui îmbuibat parlamentar local de atunci. Voi reveni în alt context asupra acestui caz. Dar, în acest interval fortuit am avut parte de găzduire în celălalt cotidian al Bistriței, „Mesagerul”.
Dacă adaug colaborările mele și la alte publicații postdecembriste (unele cu apariții efemere) din Bistrița, Beclean, Năsăud, Maieru, Rodna, nu mă sfiesc să mărturisesc satisfacția că am confirmat mesajele cititorilor mei potrivit cărora sunt „un formator de opinie”. Și că sunt măgulit pentru aprecierile lor.