alp

La Sâniacob, acolo unde mai trăieşte... nostalgia

Locuit în majoritate de saşi, colonizaţi aici pe la sfârşitul secolului al XII-lea, satul Sâniacob mai păstrează încă arhitectura vechilor săi locuitori. Casele, din piatră şi cărămidă, adevărate citadele, cu porţi mari din lemn masiv, stau mărturie vremurilor trecute. Aici, pe la 1879, a fost ridicată, pe un teren aflat parcă deasupra aşezării, o biserică impozantă ce a rezistat exact 131 ani. În anul 2010, a fost dărâmată (nefiind consolidată constituia un pericol, mai ales că în vecinătate este şcoala), rămânând astăzi doar o porţiune de zid ca semn, poate, a ceea ce a fost odinioară.

          După plecarea saşilor, locul lor a fost ocupat de oameni din alte zone, localnicii continuând tradiţia viticol-pomicolă. În partea de sus a satului exista, în urmă cu vreo trei secole, o bisericuţă din lemn pentru creştinii ortodocşi. Actuala biserică, filie a Parohiei Şirioara – preot paroh Radu Petri, absolvent de Teologie cu Masterat – a fost ridicată în 1911. De-a lungul anilor, a fost renovată, modernizată, iar după sfinţirea din iulie 1931, este de notat resfinţirea din 2007, de către Arhiepiscopul Irineu, în vremea preotului Gavrilă Mureşan.

          Satul trăieşte aproape din amintiri, dar cu speranţă şi optimism. Într-o zi de sărbătoare m-am aflat în Sâniacob. În faţa caselor, grupuri de săteni dezbat problemele ce îi dor. L-am întâlnit aici şi pe consilierul locului, domnul Man, un gospodar de treabă, care ştie tot ce mişcă în Sâniacob. Asfaltul e o mare realizare. Drumul, modernizat, ajunge până în vârful satului. Apoi, apa la reţea, majoritatea s-au racordat, au băi moderne ca la oraş. Un mare of însă au sâniecobenii. E vorba de Căminul Cultural, devenit acum o ruină. Chiar dacă în urmă cu câţiva ani a fost reparat, tot o ruină a rămas. „Când avem vreun eveniment ne este ruşine să intrăm în acest local”, ne spunea mâhnit consilierul. Şi tot el este optimist. „Ni s-a promis că anul acesta se va repara. Până acum nu s-a făcut nimic”. Discutăm pe această temă cu primarul Lechinţei, Romeo Florian. „Am alocat, pentru Căminul din Sâniacob, 4 miliarde lei. Lucrările vor începe în această toamnă, iar în 8-10 luni sperăm să fie dat în folosinţă. Nu facem cârpeli, ci o lucrare care să mulţumească pe toţi. Căminul va fi dotat cu tot ceea ce este necesar derulării unor activităţi comune. Va fi un edificiu nou, modern, aşa cum merită şi sâniecobenii”.

 

Dragostea faţă de animale învinge

          După ce vreo 13 ani a lucrat în Spania, muncind din greu numai ca să câştige un ban, Ştefan Onoaie s-a întors în ţară. A făcut ceva bani peste graniţă, e copil de ţăran harnic şi neleneş când e vorba de muncă, aşa că s-a gândit să investească în agricultură. S-a stabilit în Sâniacob, unde a luat o livadă bătrână de meri şi pruni. Veche de pe vremea Gostat-ului, plantaţia se cerea întinerită şi modernizată. Dar nu prea a reuşit aşa cum şi-a dorit. Văzând, totuşi, atâtea suprafeţe de fînaţe, s-a orientat către zootehnie. La ora actuală, în Sâniacob, oamenii mai deţin doar vreo 7 vaci cu lapte. „Aşa, ca să nu se piardă sămânţa”, glumeşte un bătrânel întâlnit la barul lui Haneş, coborât din livadă să se mai răcorească. Fermierul nostru, Ştefan, şi- a modernizat grajdul, şi-a procurat un sistem mecanizat de muls, cu spaţii adecvate, astfel că Bălţatele lui Onoaie, cumpărate cu bani grei un efectiv destul de important, sunt parcă pregătite pentru expoziţie. „Îmi plac animalele, sunt frumoase şi cum să le las, deşi este foarte greu. Am avut o familie de îngrijitori care a plecat. În sat nu găsesc pe nimeni ca să lucreze în zootehnie. „Ce, să vin la coada vacii?”, îmi mai aruncă o ocară câte unul. Aşa că, iată, cum vedeţi, sunt şi patron, şi mulgător, şi îngrijitor, şi păstor la vaci. Cu familia, cu copiii, acum în vacanţă, că apoi oi vedea cum m-oi descurca”.

          Ştefan Onoaie e un tânăr (deşi copiii au terminat facultatea) mereu cu zâmbetul pe buze. Şi când are supărări, optimismul nu-i dispare. E plăcut să te afli în preajma acestui fermier care degajă multă bunăvoire. Îmi spune că şi-a procurat furajele pentru iarnă, a pregătit adăpostul, aşa că are toate motivele să fie mulţumit.

 

Domnul Coman, la 87 de ani, priveşte înapoi cu... mânie

          Din curtea casei sale din Sâniacob, Stan Coman cuprinde cu privirea tot arealul pomi-viticol al aşezării. Dealurile cu viţa de vie şi pomi fructiferi pe care, acum, specialistul le priveşte doar cu mintea. Ajuns în 1953 în Sâniacob, repartizat după ce a terminat Horticultura, tânărul specialist a rămas aici, identificându-se cu satul, căruia i-a dăruit, profesional vorbind, totul. Erau anii de început a înfiinţării plantaţiilor pe scheletul celor rămase de la saşi, care au lăsat totul şi au plecat. Viţa de vie a fost întâia materie pe care tânărul specialist a iubit-o din toată inima, devenind de-a lungul anilor, un adevărat profesor pentru săteni. Şi astăzi mai sunt câţiva bătrâni care nu au uitat cunoştinţele pomi-viticole predate în urmă cu ani de mai tânărul lor dascăl. Dacă imediat după 1989 totul a fost distrus, plantaţii tinere au fost defrişate, în ultimii ani, totuşi, viţa de vie prinde iarăşi rădăcini.

          Specialistul Coman priveşte şi acum cu îngrijorare starea viitoare a viticulturii locale. „Nu mai există oameni, pe vremuri în fiecare zi se făcea un curs practic pentru cei care intrau în plantaţii. Aveam şi oameni, mulţi, doritori să înveţe, ca atare, obţineam şi producţii bune. Rivalizam cu cei de la Jidvei, avem multe premii şi diplome pentru că vinul de Sâniacob era căutat”, îmi spunea, gândindu-se la ce a fost odată, domnul Coman.

 

Vinul din Sâniacob şi pentru elveţieni

          Viile din Sâniacob prind iarăşi viaţă. După o perioadă tulbure, în care vinul era doar o amintire, de circa 10 ani, aici, au intrat, în lungul drum al strugurelui către vin, doi italieni. Discutăm cu domnul Ettore Guarato. „Venim dintr-o zonă viticolă a Italiei. Ne place această cultură, am deprins secretele viţei de vie, aşa că am ales acest perimetru, renumit pentru calitatea strugurilor. Este o zonă propice şi, astfel, de la prima plantaţie, de la primele hectare, am ajuns ca astăzi să avem 70 de hectare. Lucrăm cu oameni din zonă, mulţi pricepuţi viticultori. Sperăm să obţinem în acest an în jur de 300 de tone de struguri. De aproape 3 ani, am cumpărat şi Crama istorică de la Lechinţa. Acum, o modernizăm, ne pregătim pentru vinificaţie. Vom oferi vinuri de calitate, atât pentru piaţa internă din România, cât şi la export. Avem un contract cu Elveţia, aşa că vinul din Sâniacob va ajunge şi pe masa consumatorilor din Ţara Cantoanelor”.

          În urmă cu câţiva ani, imediat după 1989, satul Sâniacob s-a înfrăţit cu o localitate din Elveţia. Elveţienii, printr-o inimoasă româncă stabilită acolo, Ana Voronca, i-a ajutat mult pe cei de aici, din Sâniacob. Poate, ca o recompensă, vinul produs pe dealurile din Sâniacob, de doi italieni harnici şi întreprinzători, va ajunge şi pe masa prietenilor elveţieni.

.

Comentarii

04/09/17 16:26
Pleș Gheorghe

Profit de ocazie, pentru a-i transmite Dlui Stan COMAN, in numele unor profesori din Nasaud, acum pensionari, ca nu l-am uitat.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]