La Şirioara şi florile de salcâm îmbătrânesc

Băncile din faţa caselor vorbesc

În satul Şirioara (numele vine  de la aşezarea caselor în şir de o parte şi de alta a şoselei), în faţa caselor, gospodarii şi-au instalat câte o băncuţă. Acolo, în clipe de răgaz şi nu numai, stau de vorbă cu cei ce trec prin faţă. Discută, îi întreabă, se interesează, se miră ori se vaietă, fac aşadar de aici legătura cu lumea. Lumea satului şi lumea de dincolo de sat. Dacă ai prilejul să mergi pe jos pe uliţele aşezării, pe Principală, pe Dorhoi ori pe Mol mai poţi sta de vorbă cu bătrâni gârboviţi de ani, cu femei aplecate de greutatea anilor ori de povara vieţii sau, mai rar, cu câţiva copii (e vacanţă) care încearcă să se joace de-a telefonul, jocurile copilăriei au fost demult uitate. Bătrânii te iscodesc, îţi pun întrebări şi vezi în glasul lor bunătatea şi omenia lor.

 

Satul s-a pensionat

 

          Localitatea Şirioara trăieşte acum o mare tragedie. Bătrânii au plecat pe drumul cel lung al veşniciei iar locul lor a rămas gol. Pentru totdeauna?! Părintele Radu Petri este de mai bine de şapte ani în parohie. Cunoaşte bine pe fiecare dintre enoriaşii săi. Le ştie viaţa, cum trăiesc, ce greutăţi au, cum se descurcă. Îngrijorarea părintelui Radu vine de la dispariţia unei generaţii. Peste 80% din cetăţenii Şirioarei sunt pensionari. Sunt peste 30 de persoane cu vârsta de peste 80 de ani. Despre tinerii până la 50 de ani este imposibil de vorbit. Vieţuiesc aici în jur de 40 de văduve, iar numărul celor care pleacă în ceruri este îngrijorător de mare. În cei aproape opt ani de când se află în parohie, părintele a condus spre veşnicie în jur de 100 de oameni (inclusiv Filia Sâniacob). Despre cununii ori botezuri nu poate fi vorba. Ultimul botez a fost al propriului băiat, al preotului, în urmă cu vreo cinci ani. Majoritatea au plecat din sat, unii se întorc doar în concediu. Alţii nici atât. Iar cei rămaşi trag nădejdea că trebuie să se întâmple ceva în bine, fiindcă Şirioara nu poate să iasă la pensie.

 

Toată viaţa am fost „biriş”

 

          Am urcat pe Dorhoi, până la ultima casă. Acolo, pe banca din faţă, un bătrân, Toader Coman, de 84 ani. În faţă, pădurea de salcâm. „Nici salcâmii nu miros ca altădată. Se vede că şi florile lor îmbătrânesc, şi nici albinele nu mai adună cum trebuie”. Are şi câţiva stupi, aşa, pentru casă. Toată viaţa a fost biriş. Vreo 18 ani a lucrat la CPL Bistriţa. „Am făcut de toate, a fost greu cu naveta, iar asta se vede acum, la bătrâneţe”. Îl întreb de sat, de oameni şi-mi răspunde cu o mare supărare: „Aproape că nu-s, s-au dus şi s-a distrus totul”. Se mândreşte însă cu cei patru feciori, trei plecaţi, iar unul gospodar în sat.

 

N-a părăsit niciodată satul

 

          În mijlocul aşezării, în vecinătatea parcului (un parc plin de verdeaţă despre care oamenii spun că ecologistul Bălan, de-al locului, plantează şi se îngrijeşte de dezvoltarea lui), locuieşte cel mai bătrân şiriorean. Vasile Vultur are 92 de ani. A lucrat în agricultură o viaţă. A prins şi vremea de dinaintea războiului, şi colectivizarea, şi revoluţia din 89. Ştie ce-i truda pământului. Citeşte fiecare bucăţică de teren proprietate aidoma unui scriitor. La peste 90 de ani îl trage patul. Mintea-i foarte lucidă. Are şapte clase şi-şi aduce bine aminte de învăţătorul din clasele primare – Pop Iosif, care l-a învăţat bine să citească şi să socotească. Îl întreb despre biserica din lemn şi-mi spune că în urmă cu vreo 300 de ani a fost ridicată de săteni, apoi, prin 1935 s-a făcut alta nouă. După anexele gospodăreşti poţi să-ţi dai seama că a fost unul de frunte. Unul dintre feciori, Mircea, renumit tipograf ce a cules milioane de cuvinte, a tipărit sute de mii se ziare şi zeci de cărţi, a revenit acasă. Poate este singurul care la pensie s-a întors pe uliţa copilăriei.

 

Case cu apa la robinet

 

          Casele din Şirioara sunt dintre cele mai arătoase. Majoritatea au introdusă apa de la reţea, internetul este prezent pentru cei câţiva „tineri”, şcoala este pustie, Căminul Cultural este deschis doar pentru momente importante. Terenurile agricole sunt dintre cele mai fertile. Dar cine să le lucreze? Luci Coman, agricultorul satului, dar şi prim-coratorul bisericii, are două tractoare şi utilajele aferente. „În urmă cu câţiva ani aram 2-3 săptămâni şi pregăteam terenul pentru însămânţările de toamnă. Acum, niciun hectar. Doar porumbul mai prinde rădăcini încă, pentru mămăligă şi animale. În rest, nimic”.

          Despre biserică se spune că în 1725, călugărul Sofronie a ridicat una de lemn în locul numit „Sub Deal”, iar în 1935, preotul Ioan Lemeni  a ridicat, împreună cu enoriaşii, actuala biserică, sfinţită în acel an. Să mai amintim faptul că în Şirioara există o Biserică Reformată din secolul al XV-lea, reabilitată în 1992, unde anual are loc o procesiune religioasă.

 

De 50 de ori pe jos, la Nicula

 

          Anuca Sălăgean, trecută de 65 ani, este o femeie credincioasă şi harnică şi cu o vorbă bună pentru oricine o întâlneşte în cale. Credinţa se trăieşte de mic, dacă creşti într-un mediu adevcat. Este la Şirioara, şi nu numai, obiceiul ca de Sfânta Măria Mare credincioşii să meargă la Nicula, la mănăstire, pe jos. „De copilă mergeam cu mama pe jos, cu alţi săteni şi ne rugam la Icoana Maicii Domnului”. De 50 de ori a parcurs distanţa până la Nicula (în jur de 50 km) fără să simtă oboseala. Ştia că acolo o aşteaptă Maica Domnului şi se va întâlni cu Fecioara Maria, care o ajută, o însănătoşeşte sufleteşte şi trupeşte, îi dă putere şi sănătate. Anul acesta a trăit o mare bucurie. Mitropolitul Andrei i-a înmânat acestei vrednice credincioase din Şirioara o Diplomă de aleasă cinstire pentreu cele 50 de pelerinaje pe jos la mănăstire. Şi acasă, seara, a avut o mare bucurie. La biserică, preotul Radu şţi mulţi enoriaşi au aşteptat-o şi i-a oferit o icoană a Maicii Domnului şi un tort împărătesc. Să mai amintim faptul că mama Anucăi a ajuns şi la 90 de ani la mănăstire. Şi după ce s-a rugat la Icoana făcătoare de minuni, a fost chemată la ceruri, chiar acolo, în incinta Sfântului Locaş.

 

Caşul marca „Ciobanul Leonida”, pe masa premierului Boc

 

          Doi oieri înnăscuţi trăiesc cu mioarele lor de-o viaţă, în Şirioara. Toader Sălăgean are pe cartea de muncă scrisă în ciobănie 60 de ani şi nu se lasă încă. Mai tânărul Leonida Turc, de vreo 30 de ani mână oile pe dealurile din apropiere, le îngrijeşte ca pe proprii lui copii. De fapt, de la câţiva anişori, Leonida a dat în strungă, îndrăgind oile şi meseria de cioban. Acum are 200 de capete oi care de care mai frumoase. „Dacă îţi place ceea ce faci, şi mie mi-a plăcut întotdeauna, atunci nu-i grea viaţa de cioban. E drept, n-ai odihnă dar te bucuri de blândeţea oilor, de ascultarea câinilor, dar mai ales de produsele obţinute. Nu mă laud, dar vreau să spun că brânza şi caşul de la stâna mea a ajuns şi în America. Fostul prim-ministru Emil Boc a avut la masă caş de Şirioara, de la mine, baciul Leonida”. Şi nu-i un lucru mărunt când acesta primeşte telefoane de la beneficiari, mulţumindu-i pentru calitatea caşului produs aici. L-am întâlnit acasă, pe Dorhoi, venise la amiază. Îl aştepta mamă-sa cu mâncare bună şi pâine de casă. Facerea caşului are nişte reguli ştiute numai de ciobanii adevăraţi. Un caş sănătos de oaie trebuie să fie numai din lapte de oaie, fără alte adaosuri, cum mai fac unii.

test2

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]