“Le doresc românilor să moară bine!”

Supărat foc de rezultatele înregistrate în scrutinul din 30 noiembrie a.c., liderul filialei Bistriţa-Năsăud, deputatul Ioan Aurel Rus, consideră că românii au greşit profund excluzând formaţiunea sa din Parlament. Drept pentru care oficialul peremist a făcut românilor o urare, încărcată de ură, din titlul acestor însemnări.

Nu ne-ar fi deranjat lipsa de respect a urării (poate a vrut să dea o replică zicerii lui Băsescu – “Să trăiţi bine!”), dacă ar fi venit din partea unui politician de mâna a doua. Ea vine, însă, de la un slujitor al Sfântului Altar care, cu ani în urmă, a părăsit biserica şi enoriaşii săi, pentru Parlament. Să fi fost “iubirea de arginţi” motivul, sau dorinţa de putere?

Ştim prea bine că un “om mare” trebuie să aibă totdeauna frâu pentru mânie şi pentru năvala vorbelor nesocotite; ştim că nu astfel de om trebuie să fie bun şi generos, să fie iertător. De la o personalitate de înălţimea domnului Ion Aurel Rus, ne-am fi aşteptat, în pragul Sfintelor Sărbători de Crăciun şi Anul Nou, la urări creştineşti, din care să nu lipsească cuvintele sănătate, fericire, pace şi iertare. În ajunul unor astfel de momente este bine să ne aşteptăm “duşmanii politici” la o slujbă de împăcare şi iubire, nu la “slujba de îngropăciune”, cum şi-ar dori Domnia-Sa.

Oficialul peremist este obsedat, cum se vede, numai de cuvinte şi sintagme din zona morţii, a stingerii şi îngropăciunii. Sunt şi acestea nişte semne ale violenţei de limbaj, promovate de Partidul România Mare.

Biblia, cartea cărţilor pentru credincioşi, ne învaţă cât este de omeneşte să-l iertăm pe cel care ne-a greşit, cu voia sau fără voia lui, cu gândul, cu fapta sau cuvântul, cât este de omeneşte să iertăm şi să ajutăm chiar pe duşmanii noştri.

N-am să uit niciodată gestul plin de sfinţenie al papei Paul al II-lea care a vizitat la închisoare pe cel care, cu voia sau fără voia lui, a atentat la propria-i viaţă, acordându-i iertarea şi binecuvântarea sa.

Mă gândesc la o secvenţă impresionantă din romanul “Mizerabilii” de Victor Hugo, secvenţă în care eroul cărţii, Jean Valjean, abia eliberat din închisoare, este găzduit peste noapte de episcopul din acel orăşel, Bienvenu.

Oaspetele se trezise în miez de noapte cu gândul la tacâmurile de argint pe care servitoarea le pusese pe masă, la cină. Cunoştea odaia şi dulapul în care erau păstrate, se strecură cu paşi de felină înăuntru, le subtiliză cu multă abilitate, deschise fereastra, sări peste pervaz, străbătu grădina, “sări zidul ca un tigru” şi fugi.

După câteva ore, Jean Valjean a fost prins de jandarmi şi dus, cu obiectele furate, la casa monseniorului episcop. Gestul şi atitudinea acestuia îl vor marca pentru toată viaţa:

-“Mă bucur că te văd. Bine, dar eu îţi dăruisem şi sfeşnicile. Care sunt tot de argint… De ce nu le-ai luat odată cu tacâmurile?”

Din acest moment, atât de surpinzător, existenţa protagonistului va sta sub semnul binelui pentru cei din jur. El devine un simbol al fiinţei umane desprinsă din lumea răului, prin iubire.

Ne-am oprit în rândurile de mai sus numai la slujitori ai bisericii, la oamenii aleşi şi dăruiţi muncii de cultivare şi răspândire a moralei creştine în rândurile credincioşilor. Pentru că biserica este chemată să netezească asperităţile din comportarea oamenilor, este chemată să pună în locul fiecărui defect, al fiecărui viciu, virtuţi ale binelui, ale iubirii şi iertării.

Parafrazându-l pe Marin Preda, vom încheia în acelaşi registru: “Dacă iubire şi toleranţă şi iertare nu e, nimic nu e”.