LECTURA, LA ZI: „Fals tratat de manipulare”, de Ana Blandiana, Editura „Humanitas”, Bucureşti 2013

Cartea aceasta „nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege” – scrie Ana Blandiana în chiar primul text, „Biografia unei obsesii”, din volumul cu 480 de pagini, „Fals tratat de manipulare”. Ca şi „Pseudokinegetikos -fals tratat de vânătoare”, al lui Al. Odobescu, şi tratatul Anei Blandiana depăşeşte sfera domeniului amintit, fiind, în fapt, un loc de expunere a multor idei sociale, filosofice, literare, politice, un alt divan fără astâmpăr al înţeleptului cu lumea. Ana Blandiana nu renunţă nicio clipă la firea (la făptura, cum precizează un copil, la o întâlnire literară) de poet: „Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare.”( Carl Sandburg)
Tot un fel de jurnal oferă Ana Blandiana prin intermediul acestei cărţi, dar unul atipic, orânduit după o logică particulară, asemeni însemnărilor memorialistice ale lui Nicolae Manolescu în „Viaţă şi cărţi”. Fenomenul de manipulare a fost simţit de către scriitoare încă din copilărie, odată cu arestarea tatălui preot, când cei care percheziţionau casa au folosit un moment prielnic, al absenţei ei din preajmă, să nu vadă, şi au plasat o armă într-un sertar. Apoi, Blandiana şi soţul ei, Romulus Rusan, au trăit alte scene de „manipulare”, din vremea comunistă, deşi cuvântul a intrat mai târziu în uzul limbii române: acordarea unei vize pentru străinătate în aşa fel încât să nu mai aibă timp să ajungă la eveniment sau chemarea lor de urgenţă, printr-un telefon, la Bucureşti, sub pretextul unei inundaţii în apartament, pentru ca securiştii să poată „vizita” casa de la ţară, la Comana.
Fiecare fragment din această carte conţine o poveste în miniatură, destul de bine esenţializată, interpretată în cheie civică. Nu doar întâmplări cu Alianţa Civică şi destinul unui partid, nu doar personaje emblematice sau îndoielnice, apariţii în balcon, cenzură, calomnii, Piaţa Universităţii, Memorialul Sighet, dar şi amintiri despre satul bunicii, al cărui nume îl poartă în pseudonim, Blandiana, cu rima Ana, despre celelalte nume Otilia Valeria Coman, apoi Rusan, despre Doina, pe care singură şi l-a ales, despre bucuria de-a culege ciuperci, apărute şi dispărute atât de repede, ca un miracol, ca un noroc, despre „fusta Europa Liberă”, tricotată în timpul ascultării postului interzis şi apoi destrămată cam un metru, ca să poată fi purtată, despre cei trei „Nu”, dinainte de Revoluţie, de după Revoluţie şi de-acum, dar şi despre singurătatea în doi, ca formă de conservare, despre solitudinea pe care o vrei tu, soră cu libertatea, nu cea în care te lasă alţii, despre faptul că n-a avut copii şi n-a vrut funcţii, pentru că amândouă responsabilizează şi iau din timpul scrierii, dar şi despre multe alte teme şi frământări scrie Ana Blandiana, în stilul tabletelor pe care le-a semnat ani la rândul în revista „România literară”.
Cartea se încheie cu un text despre timp, timpul văzut inegal, ca o piramidă diferită de la 1 la 30 de ani şi de la 30 la 60 de ani. În „Orologiul fără ore” apar trei tipuri de ceasuri: cel din cimitirul evreiesc din Praga, în care arătătoarele se mişcă înapoi, nu înainte, de parcă ar măsura trecutul, nu viitorul, cel dintr-un film al lui Ingmar Bergman, cu ore, dar fără arătătoare, şi cel inventat de Ana Blandiana, cu arătătoare fără de ore, învârtind ceva ce nu se vede:
„De aceea poate mă simt, scriind, asemenea arătătoarelor orologiului din poem, care se zbat cu disperare să arate nişte ore descompuse, putrezite, uitate, învălmăşite, măturate de curenţi. Ceea ce nu le împiedică să se rotească...”

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]