În legătură cu ento-cristogeneza românească

Încercăm în câteva rânduri să schiţăm doar liniile principale privind zămislirea poporului român neolatin, a limbii şi credinţei creştine. Demersul nostru este prilejuit de unele denaturări ce s-au manifestat de-a lungul istoriei până astăzi. Precizăm că istoricii români şi romaniştii străini (T. Mommsen, Iulius Jung, Franz Altheim ş.a.) aprofundând cercetarea, au prezentat corect, pe baza izvoarelor şi mărturiilor, romanitatea şi continuitatea noastră pe spaţiul Carpaţilor, Dunării şi Mării Negre, pornind, în primul rând, de la vatra de romanitate a Daciei Traiane, a Moesiei şi întreaga Dacie Regală stăpânită de regii Burebista şi Decebal.
Rezultatul celor două războaie daco-romane (101-102; 105-106) a însemnat înfrângerea dacilor, în acelaşi timp „o mare biruinţă” – începutul naşterii poporului român (V. Pârvan).
Pe bună dreptate, iluştrii profesori Dumitru Stăniloaie, Mircea Păcurariu şi alţi istorici afirmă, în unanimitate, că începutul încreştinării românilor l-a făcut pe Sf. Ap. Andrei în extremitatea sud-estică, stăpânită de geţii dobrogeni, unde se aflau cetăţile greceşti de pe ţărmul M. Negre (sec. I), însă, fostul Patriarh-Teoctist, declarase răspicat că „poporul român” a fost încreştinat de către Sf. Andrei.
Dacă ar trăi marii istorici – N. Iorga, V. Pârvan, C. C. Giurescu, C. Daicoviciu, ca şi întregul front al istoricilor români – ar aprecia-o drept o mare greşeală, o absurditate, întrucât pe la mijlocul sec. I d. C. nici nu se intuia că se va naşte poporul român, de cum să fie încreştinat (Radu Miron Costin).
Trebuie subliniat că formarea poporului român, a limbii şi credinţei creştine a fost „proces îngemănat unic, de durată; cronologic din sec. I d. C. până în secolele IV-V, când la venirea slavilor strămoşii românilor erau încreştinaţi în limba lor, o latină transformată” (Alex. Graur). Slavii abia după două secole şi jumătate s-au încreştinat sub Boris (864-865).
Mai trebuie adăugat că: „Factorul creştin în romanizarea populaţiei autohtone – dacii, geţii, tracii din sudul Dunării, pe de-o parte şi coloniştii romani, pe de altă parte – a fost atât de copleşitor încât se ridică la însemnătatea egală cu a romanităţii însăşi” (Radu Vulpe).
Referitor la teoria imigraţionistă a unor neprieteni de-ai noştri, chipurile, că românii au fost un popor exclusiv „ de păstori, instabil” (juhasznep – l. magh.), n-au ţinut seama de studiile istoricilor români (Şt. Meteş, D. Prodan, C.C. Giurescu ş.a.) care au adus argumente convingătoare, spulberând eşafodajul fals! În primul rând că românii creştinaţi la nordul Dunării, odată cu etno-cristogeneza lor, au fost totdeauna agricultori. Păstoritul, creşterea vitelor s-a aflat în strânsă legătură cu ocupaţia de bază – agricultura (N. Iorga). Viaţa păstorească şi cea agricolă sunt forme de viaţă care nu se schimbă uşor una cu alta (Petre P. Panaitescu). De fapt, păstori erau la toate naţionalităţile transilvănene – secui, unguri, saşi, chiar evrei, dar majoritatea covârşitoare a acestora, mai ales, de oi, erau români.
În părţile Rodnei, Năsăudului, Bârgăului, Bistriţei, Şieului, păstorii reprezentau, pe temeiul conscripţiilor din 1714, un procent de 2,36% din familiile conscrise, iar pe toată Transilvania, păstoritul era practicat de nu mai mult de 5% din populaţia românească (D. Prodan).
Faptul că românii de-a lungul timpului s-au ocupat cu agricultura, dovada fiind 40 de termeni din limba latină. În privinţa „nomadismului românesc”, imaginând deci acest mod de viaţă atât de străin firii noastre, istoricii care nesocotesc adevărul ar fi trebuit să facă o legătură şi cu creştinismul pentru a preîntâmpina o obiecţie elementară: religia creştină e de neconceput ca religie a unor nomanzi! Or, românii sunt creştini din veacuri străvechi, cel puţin dinainte de a se lepăda de nomadismul închipuit de istorici, la care adevărul se află într-o continuă vacanţă!
De asemenea, cine nesocoteşte realitatea şi nu vrea să înţeleagă că neamul românesc s-a format printr-un proces autohton şi unitar în spaţiul carpato-dunărean-pontic, că nu a venit în Dacia de undeva din Balcani, acela e nevoit să aleagă una din alternativele formulate de marele istoric francez Ferdinand Lot (1866-1952), profesorul lui George I. Brătianu (1898-1953) la Sorbona, privind pe români: „Ei au ieşit din Infern ori au căzut din cer!”
prof. Ioan I. Bureacă

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]