Lenta și inevitabila dispariție a unor meserii tradiționale

Recent, o tânără vecină de bloc îmi spune că nu știe ce să facă cu mașina de dactilografiat, căci nu-i mai găsește nici o întrebuințare, dat fiind faptul că are în casă calculator, laptop, imprimantă. Îmi arată obiectul: aparatul, în perfectă stare, odihnea într-o cutie elegantă, gen geamantănaș. Și eu am una asemănătoare; am scris la ea vreo zece cărți de-ale mele. I-am zis că nu avem încotro, s-ar putea să fie găzduite la vreun muzeu ori să fie de folos cuiva din vârf de munte. Un răspuns din parte-mi, așa, ca să fie dat.
Și, într-o dimineață, ce-mi văd ochii? În țarcul cu containerele pentru gunoi, jos, cutia cu mașina de dactilografiat a vecinei mele… Priveliștea mi-a provocat o adiere de duioșie și compasiune.
De aici apoi s-a iscat un gând despre îndeletnicirile care au dispărut sau sunt pe cale să se marginalizeze și să piară, în cele din urmă. Nu mai departe decât dactilografierea. Au fost doamne, cu niște ani în urmă, care au trăit din asta, lucrând în ateliere de acest gen.
Un prieten al tatălui meu era pălărier. Mai există undeva vreun astfel de meseriaș? Pălării se găsesc la magazine ori nu e nevoie de ele, căci bărbații, cel puțin, poartă șepci proletare, băști, chipie sau glugă; sătenii (rar!), căciulă.
Principalul „dușman” al croitoriei este acum second – hand-ul. Majoritatea covârșitoare a oamenilor de rând se îmbracă de aici. În localitatea mea mai există un singur croitor, dar și acesta își exersează meseria după ce vine… de la serviciu. Cine/câți își mai cumpără de la magazin stofă, pentru a-și comanda un pantalon, un sacou? Tot așa se mai găsește un singur atelier de pantofărie (dar și acesta, pentru cârpeli, pingelit), când (o știu, fiindcă sunt fiu de pantofar) existau, în primele două decenii postbelice, cinci astfel de ateliere.
Nu se simt bine nici alte compartimente ale vieții civice: ceasornicăriile, cinematografele, librăriile, căile ferate ș.a.
O, da! Se cunosc prea bine cauzele, nici măcar nu le numesc. Și ar fi impropriu să vin cu vreo acuză, vreun reproș. Căci – nu-i așa? – mergem înainte; uitând că „înainte” poate fi, uneori, și „în jos” sau „lateral”…