Lethe – precum un ceai…

A fi dincoace sau a fi dincolo…
Se pare că – dacă dăm crezare celor care au avut destul răgaz să cugete – seninătatea ca o lumină sau ca o umbră (ar putea fi acelaşi lucru) este doar privilegiul celor duşi dintre noi, ar fi doar o recompensă a dobândirii unei lumi despovărate de sentimentele ce frământă fiinţa omenească şi o risipesc cu bune şi rele în tot ce o înconjoară. O ipostază de sperat, ar spune, fără îndoială, o seamă dintre noi.
Bătrânul luntraş Charon, după ce primeşte banul, pune sufletele călătoare să bea din râul uitării cu nume de zeiţă, Lethe, ca să poată uita cu desăvârşire existenţa lor pământeană şi să nu dorească să se mai întoarcă. Poate o fi spre binele lor, poate că eternitatea presupune o astfel de curăţire totală a sufletelor sau poate să fie şi o protecţie a celor rămaşi, pentru a nu fi bântuiţi de spiritele celor morţi. Nu vreau să fac incursiuni gratuite în mitologia greacă pentru a impresiona cu nişte cunoştinţe de dicţionar enciclopedic, dar noi păstrăm şi astăzi mult din aceste credinţe, sedimentate cu temei pe structurile creştine. De n-ar fi aşa, de ce am spune că „banu-i vamă peste rîu” (Coşbuc) sau de ce ar fi adus-o Arald pe Maria de dincolo de moarte (Eminescu)? Şi multe altele…
Mi-au venit toate astea în minte acum, când se împlineşte un an de când am pierdut un prieten şi un scriitor. Este vorba de Ion Moise.
Este uluitor cum am putut să facem la dispariţia lui legăminte publice de neuitare, pentru ca apoi, la scurtă vreme, să nu ne mai aducem aminte de el sau să îl atingem cu un gând trecător, ca pe ceva înghiţit demult de negura vremii. Şi Ion a fost conducătorul şi animatorul celui mai emblematic cenaclu literar din Bistriţa, a fost ziarist, dar şi redactorul unei reviste literare, a fost în conducerea unei societăţi literare reprezentative din judeţul acesta, a fost un scriitor în toată puterea cuvântului şi a lăsat în urma lui o operă. Dar mai presus de toate a fost un om viu care a împărţit o felie de viaţă cu noi, a fost prietenul multora, pentru că era generos, avea umor, iar setea lui de viaţă era molipsitoare.
Nu ştiu dacă în călătoria lui „cu făclioara” o fi băut apă din râul uitării. Aş vrea să cred că nu şi că o fi ajuns în Câmpiile Elizee cu o astfel de păsuire, pentru că ar fi meritat-o, dacă ar fi fost spre binele lui. Noi, în schimb, cu siguranţă, aşa vii cum ni se pare că suntem, bem zilnic vreo câteva picături din râul Lethe, cum ne-am bea ceaiul de dimineaţă. Să ne ierte, de-o fi de iertat, cine poate.