Levey Francisc îşi aminteşte cum a făcut armata acum 75 de ani

La data de 1 martie 1939 am fost încorporat la Batalionul 8 Vânători de Munte Bistriţa, Compania a IV-a mitralieră. Comandantul Batalionului a fost maiorul Grigore Bălan, mai târziu avansat până la gradul de general, devenit erou al neamului (în judeţ, multe străzi îi poartă numele).
Generalul Bălan s-a născut în localitatea Blăjeni, iar tatăl meu în Şintereag. În anul 1930, tatăl meu a fost la cosit, iar vecin de teren a fost familia Bălan. Fiind vacanţă, i-am dus tatălui meu de mâncare şi l-am ajutat la scuturatul, uscatul şi strânsul fânului. Vecinii mi-au spus: „Ce frumos că ai venit să-ţi ajuţi tatăl la fân”. Am rămas cu amintirea zveltului tânăr Bălan.
Comandant la Compania a IV-a a fost locotenentul Ioan Drotleff, mai târziu căpitan. Ne-am cunoscut înainte, între anii 1935-38, în perioada cât am fost premilitar. Plutonier major de companie a fost, în acea perioadă Nicolae Crucieru. Familia mea a locuit pe strada Neastift, nr. 9, iar familia Crucieru ne-a fost vecin, astfel că noi, copiii, ne jucam împreună (str. Neastift se numeşte acum Ştefan cel Mare).
Gradaţii companiei au fost ceangăi: Orban, Astalis şi Istoc.
Recruţii, majoritatea din judeţ, 3 saşi din Pinctic - Hansel, Krautner şi Schidth; doi ceangăi: Covaci şi Feier, încă un maghiar – Mathe, un evreu – Libermann. Toată lumea se înţelegea bine, cu românii vorbeam româneşte, cu saşii săseşte, cu ceangăii ungureşte, la fel şi cu Libermann.
În data de 1 martie, tata m-a însoţit până la cazarmă spunând că de aici nu mai ies până la depunerea jurământului. Mi-a luat pardesiul, pălăria şi ceasul de la mână şi mi-a dorit numai bine. Eu am intrat în cazarmă. M-a primit locotenentul Drotleff în companie şi m-a îndrumat să primesc efectele militare. M-a văzut plt. maj. Crucieru şi mi-a spus: „Stai puţin Levi (cu toate că ne cunoşteam de mult niciodată nu mi-a spus Levey)”. După ce colegii mei s-au instalat, m-a introdus în magazie şi, împreună, am ales cele mai bune haine. Mi-a spus „nu te schimba aici, vin îndată”. Era deja târziu, după masă. M-a întrebat: „Vrei să vii acasă? Ia pachetul de haine şi aceste două pâini militare şi vino după mine”. Sigur că l-am ascultat şi l-am urmat.
Acasă părinţii m-au privit cu uimire. Din prima zi, deja, am ajuns acasă. Mama mi-a spălat lenjeria, a curăţat hainele şi a călcat reverul la gulerul vestonului, a cusut gulerele şi cravata. Eu am curăţat bocancii şi hainele groase. Dimineaţa, la ora 7, am intrat în cazarmă ca un militar mai vechi. Am făcut cunoştinţă cu gradaţii. Instrucţiunile au evoluat uşor, am repetat ceea ce am învăţat ca premilitar. Zilnic mergeam acasă cu plt. maj. Crucieru. Am învăţat cântece milităreşti: „Suntem vânători de munte, noi urcăm pe-nalte stânci./ Moartea nu ne-nfioară, nici prăpăstiile adânci”. Timpul trecea repede. Plutonierul Crucieru a primit o permisie de trei zile şi a plecat în Oltenia cu părinţii. Eu nu mai puteam pleca seara acasă, soldaţii având obligaţia ca seara, când suna goarna de stingere să cureţe şi să împăturească efectele şi să le aşeze la capul patului. Într-o noapte au venit gradaţii în inspecţie. La intrarea în dormitor au strigat: „deşteptarea, vizită de efecte”. Fiecare dintre recruţi şi-a luat pachetul de haine în braţe, a trecut prin faţa unui caporal spunând: „Aceste haine sunt curate”. Dar hainele şi încălţămintea erau pline de praf. Ne-au scos în curte să curăţăm echipamentul militar. Noi eram desculţi, în izmene, iar afară era destul de frig. Când am intrat, ne-am aşezat pe paturi, iar unul dintre gradaţi ne-a spus: „Vedeţi, băieţi, aşa se coboară milităria din pod”.
Timpul trecerea. Participam zilnic la instrucţiuni, efectuam marşuri, uneori ziua, alteori noaptea. Au fost şi zile grele, când trebuia să urcăm munţii cu raniţa în spate. În data de 2 aprilie 1939, cu mare fast, am depus jurământul. În cazarmă ni s-a servit o masă bogată, cu cozonac şi bere. A doua zi am primit liber.
Am aflat că peste câteva zile vom pleca să asigurăm hotarele ţării. Am fost echipat „ca un pom de Crăciun”. Raniţa era plină cu haine de schimb, ploscă, tacâmuri, conserve de mai multe feluri, zvibac (un fel de pâine prăjită), muniţie, unelte de curăţenie, bărbierit etc., arma, baioneta, lopata Lineman, masca de gaz, sac de pâine etc. La urmă, foaia de cort din material mătăsos, cumpărat din Polonia. Aşa echipaţi, am pornit către nordul ţării. După cinci zile de drum am ajuns în satul Remetea Oaşului, jud. Satu Mare. Am fost repartizat 12 ostaşi într-o tură.
După un timp am primit diferite sarcini. D-nul căpitan a vrut să mă facă gornist. Cu plutonierul Danciu şi cu cei doi saşi ne-am dus pe păşune să exersăm. Cei doi saşi, din Pintic, erau membri în fanfara din localitate, deci, suflau bine. Eu n-am vrut să fiu gornist. Suflam voit urât, plutonierul a renunţat la mine. Până la urmă am devenit conducător de cai. Am primit o iapă blândă, pe numele Miţa! La exerciţii, călare pe Miţa, cântam: „Drum bun şi nu uita că te iubesc”. De multe ori, comandantul ordona: „Levei, dă drumul la Drum bun…”
În satul Remetea Oaşului m-am împrietenit cu un băiat, Juliu, cu care, în timpul liber, ne plimbam, vizitam o fată care ne cânta la ţambal, duminica, la biserică. Ici –acolo ne mai serveau cu câte un pahar de vin. Atât vinul, cât şi laptele costa 1 leu litrul.
În toamna anului 1939, unitatea noastră a fost mutată din satul Remetea Oaşului în jud. Maramureş, localitatea Oraşul Nou, lângă Bixad. Conform ordinelor, pe cât posibil am încercat să evit civilii. Aici am fost cazaţi 12 într-o cameră, pe jos având un strat de paie. Atât a fost culcuşul nostru. Într-o seară am mers la şezătoare unde am cunoscut o fată. Ne-am simpatizat reciproc, iar seara, târziu, am condus-o acasă. Târziu, am intrat în cantonament, unde era numai arma şi raniţa mea. A venit gazda şi mi-a explicat că a fost alarmă şi tot batalionul a plecat, iar iapa mea, Miţa, a fost repartizată la alt ostaş. Toate noaptea n-am dormit, abia către dimineaţă am intrat în trupă. Următoarea dimineaţă am fost chemat la raport. Am fost sincer şi am recunoscut că am fost la şezătoare, în capătul satului. Ceea ce mi-a spus domnul comandant n-am să pun în „vitrină”. Sentinţa: zece zile de carceră, unde să fiu controlat de gradaţi. Carcera, după cum se ştie, este ca un dulap din lemn, cu un vizor, unde nu se poate sta nici culcat, nici şezut. Şeful de gardă a fost sergentul Orban, cu care eram prieten. Aşa că, am stat tolănit, timp de zece zile în corpul de gardă. Când venea cineva striga: „Repede, intră Feri”. În acest timp am citit mai multe cărţi.
De câte ori era ceva de trimis la Bistriţa, căpitanul Podoabă mă trimitea pe mine. Astfel că am petrecut mai multe zile cu familia, părinţii şi prietenii.
În anul 1940, puterile internaţionale au hotărât alipirea Ardealului de Nord la Ungaria. Având un subofiţer german, am fost eliberaţi vreo 12 minoritari – saşi, evrei şi unguri din judeţ. La sfârşitul lunii august am revenit la Bistriţa.
După 73 de ani nu ştiu dacă mai trăiesc pe undeva foştii camarazi.
Acestea sunt amintirile (o mică parte dintre ele) unui fost ostaş din Batalionul 8 Vânători, sub comanda regretatului Gen. Grigore Bălan.

..............................
Citiţi ediţia print de mâine.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5