Lumina Lumii

Lumina – realitatea fără de care nimeni şi nimic nu poate exista, nu poate trăi. Trebuie să conştientizăm mai întâi existenţa mai multor planuri de înţelegere a conceptului de lumină. Lumina dă viaţă întregii naturi, deci, din punct de vedere natural, lumina este importantă pentru crearea şi menţinerea vieţii pe pământ. Dar dacă privim lumina din perspectivă spirituală, duhovnicească, lumina este cea care dă şi menţine viaţa sufletelor, a oamenilor. Instinctiv, omul şi majoritatea creaturilor lumii au aversiune faţă de întuneric şi se îndreaptă cu întreaga lor fiinţă spre soare, spre lumină. Soarele, cu căldura şi lumina lui, e ceea ce ţine întregul univers în viaţă. Este destul doar să ne imaginăm o perioadă de timp mai îndelungată în care nu vedem soarele; oare cum ne simţim noi într-o asemenea vreme? Parcă totul este plat, fără culoare, anost. Chiar dacă rezistăm câteva zile şi nu ne lăsăm copleşiţi de moleşeală şi de letargie, dacă această perioadă se prelungeşte ne pierdem curând ultimul dram de plăcere şi voioşie. Parcă nu mai suntem noi înşine, parcă trăim viaţa altei persoane.
Lucrurile prezentate până aici au o conotaţie strict fizică şi sunt relaţionate la lumea înconjurătoare ca materie. Dar ce se întâmplă atunci când trecem la alt nivel de gândire, ce se întâmplă şi ce experimentăm noi ca oameni, ca şi fiinţe raţionale? Omul are nevoie de mai multă lumină decât cea care îi vine de la soare. Ca fiinţă vie, înzestrată cu raţiune şi cu suflet, omul are nevoie şi de căldură spirituală. Aceasta îi vine de la Iisus Hristos, Soarele cel de sus. Hristos este Lumina, este Soarele Dreptăţii, El inaugurează prin înviere „ziua cea de-a opta”, ziua fericirii veşnice care nu va avea sfârşit. De aceea creştinul ar trebui să fie mereu „omul zilei şi al luminii.” Mântuitorul, voind să ne încredinţeze de faptul că tot binele fizic şi spiritual, duhovnicesc, ne vine de la El, ne asigură atunci când ne spune „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Ucenicii Mântuitorului, sfinţii apostoli, ne încredinţează şi ei că urmaşii lui Iisus Hristos, creştinii, sunt „fii ai luminii” atunci când zic „voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu sunteţi ai nopţii, nici ai întunericului.” Aceşti creştini în calitate de fii ai Luminii, ai Învierii şi ai zilei trebuie să fie oameni buni. În acest sens Sfântul Apostol Ioan este categoric: „cel ce zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, iar sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce pentru că întunericul a orbit ochii lui.”
Cea mai frumoasă cântare din slujba Învierii are în acest sens un text minunat: „Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem „fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.”
Vieţuirea noastră ca „fii ai Luminii şi ai Învierii” trebuie să fie una bună. Potrivit cuvintelor Mântuitorului, creştinii ar trebui să fie mereu exemplu bun pentru toţi ceilalţi oameni de pe pământ. Ei sunt îndemnaţi să devină, prin nevoinţă, „lumina lumii” şi „sarea pământului”, categorii bune prin însăşi natura lor. Nu este uşor a vieţui plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor, dar cu ajutorul divinităţii se poate. În acest sens sfinţii creştini folosesc următorul concept „Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea bună sunt roadele omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se coc într-un ceas ci după vreme şi ploi şi îngrijire aşa şi roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare aminte, prin stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare.”
Un creştin primeşte „lumina lui Hristos” încă de la botez; acest lucru ar trebui să fie ca o profeţie a faptului că fiecare creştin este chemat să se desăvârşească apoi în timpul vieţii în săvârşirea binelui. Biserica învaţă că atunci când noi colaborăm cu harul primit în Sfintele Taine devenim oameni ai luminii. Istoria creştină a înregistrat cazuri de oameni care se rugau Domnului în smerenie şi nimeni nu putea să se uite la faţa lor de slavă, de lumină.
Am vorbit mai mult aici despre modelul de viaţă creştin în care participanţii sunt chemaţi să devină „oameni ai luminii”, „oameni ai zilei şi ai Învierii”. Să ne imaginăm doar cât de frumoasă ar fi lumea noastră dacă unii oameni, mai mulţi decât în momentul de faţă, ar respecta asemenea reguli, care în cele din urmă ar putea fi considerate şi reguli de bună purtare, de conduită socială civilizată. Dacă la baza educaţiei sociale s-ar afla principiul creştin „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” cine oare s-ar mai gândi să îl supere sau să îl rănească pe semenul său? Cine oare s-ar mai gândi să-l jignească sau să-l fure pe cel de lângă el? Într-o societate în care oamenii s-ar respecta, într-o societate în care oamenii s-ar ajuta reciproc lumina spirituală, lumina duhovnicească ar fi întotdeauna criteriul de bază al caracterizării membrilor ei. Sper ca şi ţara noastră să fie în viitorul apropiat o asemenea societate, demnă de chemarea sa mântuitoare. Hristos să reverse peste noi binecuvântare, lumină şi pace!