Lupta cu literatura

Atunci când un scriitor trece Styxul. jalea e mare, ca la pierderea oricărei fiinţe umane, dragi, dar rămânem să ne consolăm cu cărţile lui. Poate înlocui o carte (sau mai multe) viaţa unui om? Răspunsul este şi da şi nu. Răspunsul afirmativ e validat însă de sacrificiul pe care îl face un scriitor prin a-şi „transfera” timpul vieţii în pagina scrisă, fie că viaţa lui este sau nu subiect de inspiraţie. Scriitorii trăiesc, încă din timpul vieţii, în cărţile lor, iar Ion Moise nu a făcut excepţie de la această... realitate. S-a dedicat scrisului cu trup şi suflet, atent mai mult la acest aspect şi mai puţin la felul cum îi erau receptate cărţile. Şi iată cum, de un an, Ion Moise trăieşte printre noi doar cu cărţile sale. Şi cu amintirile care sunt şi ele agresate de timpul nu doar trecător, dar şi nimicitor.
Mă gândesc la Ion Moise şi nu ştiu pe cine să evoc mai întâi: omul Ion Moise, scriitorul, ziaristul, colegul de ziar sau de redacţie literară, convivul... Adesea, în momentele unor evocări, îmi vorbea cu atâta căldură de mama lui, de fiica lui Veronica sau de nepoţel, invidia viaţa domestică atunci când, trecând pe la ei mei, era înconjurat de pisoii jucăuşi sau de câini cu care se împrietenea... Ca ziarist, l-am cunoscut prin vremea studenţiei, când, într-o vară, a venit la Şieu-Sfântu să se documenteze pe tema împlinirii a 800 de ani de existenţă a satului meu. Am fost o vreme colegi de redacţie la ziarul judeţean. Însă, în calitate de redactor-şef adjunct al Mişcării literare, mi-a fost mereu ajutor în momentele grele prin care trecea revista. Uneori, când era vorba de mers la vreun şef pentru a lămuri anumite lucruri legate de apariţia revistei, îmi zicea”Hai să mergem!” şi, alături de el, băteam la uşile oficiale cu curaj şi încredere. Avea un mod tonic de a aborda realitatea, fie şi cea... literară. Angajat în bătălii cu o anume naivitate, nu bătea niciodată în retragere şi nu renunţa la ţel. Ca redactor de revistă, era un om pe care te puteai baza. Iubea această muncă, iubea revista. Intelectual filolog de formaţie solidă, aborda scrisul cu toată seriozitatea şi competenţa. În săptămânile de suferinţă, continua să se documenteze şi să scrie un eseu pe care îl promisese cuiva. A solicitat să lucreze la corecturile care îi reveneau, fără să se plângă de dificultăţile aduse de boală.
Îi simt lipsa şi la întâlnirile noastre literare, care nu mai beneficiază de anecdotele sau de replicile lui tranşante.
Nu câştiga toate bătăliile, dar se angaja în ele cu toată fiinţa. Lupta cu literatura o duce şi cum, în continuare, de dincolo de... timp. Critica şi cititorii cărţilor sale au toată libertatea şi toate şansele de a continua această luptă.