A M I N T I R I D E S P R E Z O R E N I

În satul acesta cu nume frumos și ademenitor am ajuns printr-un concurs de împrejurări în anul 1975 ca tânăr profesor de istorie-geografie și director de școală, activând aici până în anul 1982. A fost o perioadă în care am învățat multe lucruri folositoare atât în activitatea profesională cât și în viața de zi cu zi, în relațiile cu sătenii, cu elevii, cu colegii care proveneau și ei fie din localitate, fie din alte părți ale județului sau ale țării. Alături de elevi am parcurs, prin lecțiile de istorie și geografie, momentele mai importante din istoria națională și universală, am încercat să ne formăm o imagine despre Univers, Pământ, continente, țări, să putem descrie cu termeni specifici oameni, fapte, orizonturi geografice și istorice, să înțelegem că noi venim din trecut (prin strămoși),trăim în prezent și privim spre viitor. Prin obiectul său de studiu, istoria descrie mai mult trecutul care referitor la satul Zoreni , din punct de vedere documentar, se situează în anul 1329 când trimișii Capitlului din Alba Iulia au hotărnicit moșiile mai multor sate din împrejurimi, moșii ce făceau obiectul unor schimburi de proprietăți între regele maghiar Carol Robert de Anjou și doi dintre nobilii săi , amintind cu această ocazie și de Lumperd, vechiul nume al satului până în 1924 – 1926 când s-a aplicat o reformă administrativă după formarea României Mari. Oamenii acestor locuri și-au câștigat existența din cultivarea pământului și creșterea animalelor, au avut secole de-a rândul o existență patriarhală marcată de ciclurile vegetale influențate de anotimpuri, de sărbătorile religioase, de momentele mai importante din viața familiei – căsătorie, nașterea copiilor, așezarea la casele lor, sfârșitul vieții, înmormântarea. Comunitatea sătească și-a edificat biserică, mai târziu școală, a participat prin reprezentanții săi la momentele mai importante din istoria națională și universală.
Îmi amintesc că în primii ani cât am fost profesor la această școală erau înscriși peste 100 de preșcolari și elevi în clasele I-VIII, numărul lor a scăzut simțitor după anul 1978 datorită faptului că prin politica de industrializare, orașul Bistrița și alte orașe din țară, aveau nevoie de forță de muncă, astfel că atrași de avantajele vieții de la oraș, mulți locuitori ai satului, mai ales tineri, s-au mutat la oraș împreună cu familiile lor(la începutul unui an școlar 14 elevi și-au cerut transferul deoarece părinții lor nu mai locuiau în sat). Scăzând numărul de elevi, posturile din învățământul preșcolar și primar, catedrele profesorilor s-au redus treptat, până la desființarea ciclului gimnazial ai căror elevi au fost transferați la alte școli. Din perioada cât am fost profesor la această școală și am locuit în acest sat îmi amintesc cu plăcere de familia unde am stat doi ani în gazdă (Mureșan Grigore și Anișca) de discuțiile ce le aveam cu familiile Adam, Marica, Mureșan, Huzmezan, Jimborean , Băltan, Pop, Mânecan, Habor, etc, de foștii colegi Adam Zoița,Marica Lazăr, Jimborean Susana,Marica Elvira, Petolea Stelica, Marica Marandița, Martura Teodor, de însemnările unei eleve de pe promoția de clasa a VIII-a ce spunea „Omul acesta se lăsa cuprins de o trăire interioară deosebită, în activitatea lui nu era nimic forțat, nimic fals, nimic artificial, numai sisteme, numai și numai fapte”, de aprecierea unei colege care îmi spunea atunci când avea ocazia că „Dorurile de locurile natale stăruie în sufletul tău, așa cum în sufletul meu va stărui pentru totdeauna numele tău”. Anii au trecut repede, foștii elevi și-au urmat cursul vieții absolvind școli profesionale, unii liceul și apoi studii universitare, și-au întemeiat familii, unii au plecat în străinătate. Cu mulți dintre ei mă mai întâlnesc ocazional, cei mai mulți mă recunosc, schimbăm câteva impresii, ne amintim de anii trecuți, de năzbâtiile din anii de școală, de evenimentele la care am participat împreună.
Acum, la încheierea activității didactice prin pensionare, îmi aduc aminte cu plăcere de anii petrecuți la Zoreni, cu toate că sunt (după spusele lui Tr. Ilea) „săraci vremuri de demult”.