alp
 

M-a impresionat

Era pauză. Urma să înceapă ora de tehnologie. La tema ”animale de companie”, profesoara le-a permis elevilor de clasa a V-a să vină la școală cu animăluțul preferat. Să vă imaginați ce era acolo: pe lângă decorul de săptămâna trecută, cu dovleci de sezon, alături de florile vesele din ghiveci, printre bănci încărcate de planșele la desen, cu acuarele vărsate, cu ambalajul de la cornul cu ciocolată, cu proaspătul cântec de la mulți ani pentru copilul de azi, sărbătorit la școală, în foșnetul blând al unei veverițe solitare ce și-a făcut apariția, de puțin timp, prin grădina școlii, și care atrage privirile curioase, în tot acest cadru, și-au făcut intrarea, ca pe un podium râvnit, căței și pisici, îmbrăcați după ultima modă, curați și eleganți, în cutii speciale, cu tot dichisul, cu tot tacâmul și, deodată, sala de clasă s-a transformat într-un spațiu de poveste. O poveste ce așteaptă să fie scrisă.
Încă din curte, pe alei, se vedeau rânduri- rânduri, elevi cu frumoase trofee, mândri că le au, că au grijă de ele, că sunt însoțiți de cine vor ei, că au și ei pe cineva al lor, de luat în brațe, de mângâiat, de ocrotit, de hrănit. Cu câtă încredere pășeau spre locurile lor!... Nu cred că ar fi la fel dacă ar căra vreo câteva diplome la materii sforăitoare.
Și am mers să-i văd și eu. Este clasa mea. Să mă asigur că totul e bine. Elevii îmi ies în cale, pe coridor, mă conduc până în clasă, nerăbdători, toți deodată, să-mi arate ce au ei. Și încep: vă place, îl cheamă, îi spun, uitați, eu îl am de mic, mulțumiri că ne-ați dat voie, o să fie bine, avem grijă, stați liniștită, nu-i așa că-i frumos… Unde să mă uit, ce să nu pierd din vedere, pe cine să nu uit… Eu, tocmai eu… Care n-am fost niciodată din rândul celor cu animale în casă. Și nici n-am avut copil care să-și dorească insistent vreun hamster, vreun purceluș de Guineea și să n-am încotro. Ce nu fac părinții pentru liniștea copiilor?!... Acum observ că toți copiii de la mine din clasă au un animal de companie. S-au mai schimbat vremurile. Și pe aici.
Deodată îl văd pe un elev, care în treacăt fie spus nu este retras, închis ori timid, chiar dimpotrivă, și oricum unul dintre cei la care nu m-aș fi așteptat, după cât e de combativ în multe privințe și nu lasă nimic de la el, tocmai el sta cu capul pe bancă și cu mâinile strânse la frunte, îndelung. O întreb în șoaptă pe șefa clasei ce poate fi, ca să nu derajăm/ stricăm atmosfera, și îmi răspunde că nu știe. Personajul nu răspunde, nu vrea să vorbească, nu schițează niciun gest de colaborare. Nu insist, las lucrurile în firescul lor iar, la plecare ( totul a fost în zece minute, între două ore ), ”cel mai trist dintre pământeni” alege să mă însoțească, vine după mine, vrea să vorbească, semn că îi sunt de încredere, și îl ascult.
Mi-au trecut prin minte și ”Căprioara” lui Gârleanu, și ”Gândăcelul” de Farago, și gingășia, duioșia, sensibilitatea din lumea celor care nu cuvântă, povestite cu atâta farmec de alții și trăite acum pe o toamnă blândă, la un colegiu renumit, într-o zi obișnuită, la fereastra unui coridor, încălzit de razele soarelui de amiază, de mileniu trei. N-am crezut că un copil de unsprezece ani poate fi atât de sincer, de ”atins” de o întâmplare, deschis și, mai ales, și că își exprimă sentimentele cu atâta naturalețe: ”Plâng pentru că mi-e dor de pisica mea, pe care nu o mai am. Era la fel și, când am văzut-o pe a colegei mele, mi-am amintit de ea.”
Din fericire, mama acelei colege a mai rămas un timp să vadă ce se petrece până la urmă. I-a promis că îi va aduce o pisicuță la fel, pentru că mai are acasă. Ochii copilului s-au luminat. Ce ușor este să faci un copil fericit!... Un copil care m-a impresionat.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]