“Mă las purtată de muzica sferelor, în prim-plan rămânând, de-a pururi, poezia”

-interviu cu scriitoarea Elena M. Cîmpan, preşedintă SSB Conexiuni

-Ce este litera?

-Pentru mine, “litera” înseamnă litere, literatură, carte. Litera e unitate minimală, în care se-ntorc marile texte. Este o altă lume ce trebuie înţeleasă. Nu ştiu dacă a fost creată tot în şapte zile, dar ea există ca un refugiu pentru oameni ca noi. În contextul acestui interviu, înseamnă continuitate, aşezare în alte forme, în gânduri noi.

-Cât din viaţa noastră este ocupată de cuvânt?

-De cuvânt şi de ne-cuvânt. Cuvântul, ca mesaj, ca text, ca rostire, ne dă aripi. Dar să nu uităm că mai există şi tăcere. În parte, cei care se ocupă de cuvânt nu sunt prea… vorbăreţi. Dacă am fi proprietari şi viaţa noastră ar fi un apartament cu două camere, atunci cuvântul ar lua jumătate, ar ocupa (l-am lăsa, ca pe un cuceritor) biblioteca, manuscrisele, cărţile, ciornele, fiecare metru pătrat pe care suntem vii/valabili prin cuvânt. El are corporalitate. Cu noi mai locuieşte şi vorba, care se risipeşte prin aer, zburând, (în)durând. Dar cel mai mult cu noi ar trebui să stea liniştea, cea dinainte de cuvânt, din timpul cuvântului şi de după cuvânt.

-Dacă ar fi să optaţi între muzică şi poezie, care ar fi alegerea?

-Între muzică şi poezie, aş alege…teatrul, pentru că am vrut să mă fac actriţă. Am şi fost sfătuită, la momentul potrivit, să las cărturăria pentru scenă. Citez din Aivanhov: “…adevăraţii ochi se găsesc în inimă, iar iubirea este aceea care îi deschide. Ce observaţi la fiinţa iubită? Lucruri pe care nimeni nu le-a văzut. Iubirea oferă adevărata clarviziune. Femeia care iubeşte un bărbat îl crede asemenea unei divinităţi şi să nu îi spuneţi că se înşeală”. Cam aşa-i şi cu poezia. Muzica există doar în măsura în care ne răscoleşte. Respirăm aerul muzicii, vibrăm la acorduri, suntem cutie de rezonanţă şi atât. În materie de muzică, sunt o… fumătoare pasivă. Mai degrabă înţeleg muzica drept armonie, singura de fapt care dă cântul interior al versului/ versurilor, drept muzică ce ne înconjoară, de companie sau fundal. Mă las purtată de muzica sferelor, în prim-plan rămânând, de-a pururi, poezia.

-Care a fost prima carte pe care aţi primit-o în dar?

-Am primit mai multe cărţi în dar, la premiile şcolare. Prima carte îi poate interesa pe biografii literari în reconstituirea unui traseu. Psihanaliştii pot extrage de aici suficiente subiecte de interpretare. Îmi amintesc cu plăcere de un Lev Tolstoi, “Povestiri”, în ediţie cartonată, ilustrată, de un G. G. Marquez, “Fantastica şi trista poveste a candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici” şi de o antologie a poeţilor canadieni de limbă engleză, “Înţelegând zăpada”. Sunt trei cărţi pe care le păstrez şi azi, le re-citesc cu emoţie, gândindu-mă şi la circumstanţele în care mi-au fost dăruite. Din păcate, bucuria de-a mai primi/ oferi o carte nu mai este atât de mare.

-Care a fost primul scriitor pe care l-aţi întâlnit?

-Se numeşte Constantin Blănaru, prozator, profesor de română. A venit într-o zi la noi la şcoală ca să-şi lanseze o carte (“La lumina zilei”?!). Eram în clasa a şaptea. Atunci am văzut pentru prima dată un scriitor în carne şi oase. Ne-am întâlnit mai târziu, în universul şcolar şi literar. Întâmplarea a făcut să scrie despre una din cărţile mele.

-Se poate detaşa scriitorul de om?

-Raţional, da. Practic, scriitorul îl înghite pe om. Deşi, la capătul carierei, după cum se observă, criticii sau creatorii înşişi preferă să lase lucrurile în zona “umanului”. Unii aleg să spună că “n-au fost decât oameni”, ca-n cazul lui Nichita Stănescu. Poate dintr-un regret că n-au trăit destul, că au dat prea mult din viaţă în favoarea operei. Cine ştie?!...

-Cum arată atelierul dvs. de creaţie?

-Aş spune cum aş vrea să arate atelierul meu de creaţie: un loc aerisit, curat, modern, cu abur de cafea proaspătă, cu flori, aşa, ca un Rai, unde eu să fiu un mic stăpân. Dar noţiunea de “atelier” e prea mult pentru un simplu muritor. Atelierul literar se potriveşte unui grup de creatori care încearcă, învaţă, strică, repară. Uneori e de ajuns o masă din lemn într-o grădină, o foaie îngălbenită dintr-o carte veche şi multă singurătate.

-Este o povară scrisul pentru om şi o mângâiere pentru scriitorul din noi?

-Cred că pentru un om obişnuit scrisul e cam cum ar fi pentru mine bursa americană. Nu mă pricep. Am văzut odată o piesă de teatru în care mesajul era că fiecare trebuie să facă ceea ce ştie. Şi Creangă spune pe aceeaşi temă: “dacă-i popă să citească, dacă-i copil să se joace…” Scrisul este o activitate, o preocupare, o pasiune. E greu să-l numeşti mângâiere. Narcisist fiind, scriitorul se poate mângâia cu roadele muncii lui, altfel…

-Dacă ar fi să scrieţi jurnalul lumii, care ar fi motto-ul ales?

-E o întrebare de concurs. Fiind un jurnal, aş scrie câte un motto pentru fiecare zi. Unul dintre ele ar fi: “Ai reuşit? Continuă! N-ai reuşit? Continuă!”

-Mai putem vorbi de scriitori şi scriitoare, sau doar de cei care slujesc arta?

-De vorbit nu-i greu. Doar că nu-i relevant. Scrisul e unul singur, ambigen. Despre literatura feminină s-au scris mai multe pagini decât despre literatura ne-numită masculină. Ca să funcţioneze, un curent are nevoie şi de “plus” şi de “minus”, absolut egale, cu trăsături specifice, din care nu avem, ca cititori, decât de câştigat.

-Cum a fost anul 2010 pentru SSB Conexiuni, a cărei preşedintă sunteţi?

-Societatea literară “Conexiuni” s-a împlinit în 2010 aşa cum a făcut-o în fiecare an de când fiinţează (2008): cu membri noi, cu cărţi noi, cu evenimente, întâlniri, omagieri, aniversări, lansări. Acestea au culminat cu apariţia Antologiei în două volume, Poezia şi Proza, un adevărat eveniment literar în Bistriţa, dar şi în ţară, care nu trebuie să treacă neobservat.

-Cum a fost acest an care tocmai şi-a luat adio de la noi, pentru scriitoarea Elena M. Cîmpan?

-“Adio, dar rămân cu tine!” 2010 a fost an de încercări şi de acumulări. A apărut antologia de scriitor, “100- cele mai frumoase poezii”, culegerea de texte ale elevilor “Echivoc de inefabil” (un experiment), au văzut lumina tiparului “Pe bază de lectură” şi “Gândul care uneşte” (interpretări literare), “Pianul şi alte poeme”, “Eseul de cleştar”, adunând texte scrise în ultima vreme, atât în poezie, cât şi în eseu sau cronică literară.

- Ce proiecte avem pentru 2011, atât cu societatea cât şi dvs personal?

-În principal, 2011 va fi anul în care Antologia “Conexiuni” va fi lansată în locurile de unde alţi scriitori au ales să fie alături de noi: Sibiu, Cluj- Napoca, Alba-Iulia, Mangalia, Sighetu-Marmaţiei, Bucureşti. Personal, nu-mi doresc decât linişte, să aud cum iarba creşte, vorba poetului.

-Un gând pentru cei care iubesc literatura…

-Ca să nu fie prilej de adâncă tristeţe, literatura trebuie cunoscută/ citită.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]