Mariana Prigon: Dacă m-aş naşte încă o dată, tot dăscăliţă m-aş face. Şcoala a fost împărăţia mea pe acest pământ

Doris Moldovan: - O cunosc de foarte, foarte mulţi ani pe Mariana Prigon, simt o bucurie de fiecare dacă când mă întâlnesc cu dumneaei, pentru că-mi dă poftă de viaţă şi un optimism extraordinar de mare, energie pozitivă. Este o doamnă cu un suflet frumos, cu activitate şi energie de invidiat.

      Cine este Mariana Prigon?

      Mariana Prigon: - Mariana Prigon este un dascăl, care s-a născut la Feldru, acum 70 de ani, iar de 67 ani locuieşte la Bistriţa. La Bistriţa am făcut şcoala, iar după aceea am terminat Şcoala Pedagogică de 6 ani, promoţia 1966.

      D.M.: - Imediat după ce aţi terminat Liceul Pedagogic aţi şi intrat la catedră să predaţi?

      M.P.: - Da, am intrat să predau şi în acelaşi an m-am şi căsătorit. Eram foarte tânără. După aceea au venit şi copiii, foarte devreme, dar nu-mi pare rău. Dacă m-aş mai naşte o dată, tot dăscăliţă m-aş face, pentru că, pentru mine, şcoala a fost şi rămâne un loc sfânt. A fost împărăţia mea pe acest pământ. I-am iubit pe toţi copiii pe care i-am învăţat şi ei m-au iubit extraordinar şi de aceea am avut şi succes, pentru că iubirea se transmite. Am slujit la altarul şcolii româneşti timp de 35 ani şi, când m-am pensionat, am întocmit un îndrumar, un îndrumător, nu aş putea spune chiar o carte, dar în două volume, pentru a rămâne ceva tinerilor învăţători, cu toată activitatea mea.

      D.M.: -  Ce v-a determinat să faceţi pasul către Liceul Pedagogic, pentru o astfel de carieră?

      M.P.: - Iubirea pentru copii. Dintotdeauna mi-au plăcut copiii.

      D.M.: - Ştiu că sunteţi şi mulţi fraţi în familie...

      M.P.: - M-am născut într-o familie vrednică, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu 7 copii, din care trăiesc 6, care încercăm să ducem mai departe ceea ce am moştenit de la părinţi, zestrea sufletească pe care ţi-o dau părinţii o duci cu tine toată viaţa. Am avut nişte părinţi pe care pot să-i consider comori de înţelepciune. Au mers pe aceeaşi lungime de undă şi ne-au educat în spiritul legilor cerului şi ale pământului. Ne-au făcut să avem încredere în Dumnezeu, încredere în noi, să ne autodepăşim chiar.

      D.M.: - Din câte cunosc eu, toţi sunteţi buni profesionişti, nişte oameni de nădejde şi o mândrie a judeţului nostru.

      M.P.: - Da, am încercat să ducem mai departe ceea ce am moştenit de la părinţi şi mama, ca un înger păzitor, a vegheat asupra noastră şi, chiar dacă tatăl nostru ne priveşte de mult dintre îngeri, mama a reuşit, de sărbători, să ne adune acasă, să ne bucurăm împreună. Ne-a ţinut aşa, ca într-un buchet, şi asta ne-a transmis în continuare, aşa încât şi copiii mei totdeauna, de sărbători, ştiu că se pot întoarce acasă. Avem o bucurie deosebită când ne întâlnim, nu invidiem pe nimeni, nu povestim de nimeni, suntem fericiţi că ne întâlnim.

      D.M.: - Sunteţi singură acum...

      M.P.: - Acum sunt singură, dar am o serie de preocupări, aşa încât nu mă plictisesc.

      D.M.: - Să revenim un pic la profesie. Încă din şcoala generală aţi ştiut că vreţi să vă îndreptaţi spre o carieră în învăţământ. În Bistriţa la ce şcoală aţi fost învăţătoare?

      M.P. – M-am fixat în 1975 la „Liviu Rebreanu”, iar în 1977, când s-a înfiinţat Şcoala generală nr. 4, ne-au dus cu clasele acolo şi am avut două generaţii în acea şcoală. După aceea, am lucrat la Inspectoratul Şcolar şi din 1990 am lucrat la Şcoala Generală „Avram Iancu”. Am căutat să fiu conştiincioasă peste tot unde am umblat, pentru că aşa am ştiut să fac. Activitatea mea s-ar putea împărţi în trei părţi. În primul rând, activitatea de instrucţie şi educaţie pe care am făcut-o la şcoală, iar după ce m-am pensionat – pentru că sunt o femeie activă şi eu zic că şi destul de puternică – m-am recalificat. Am dat examen şi am intrat în vânzări, ca şi consultant. După ce m-am pensionat am considerat că mai am ce să spun şi activitatea din ING mă înviorează.

      D.M.: - Şi nu v-a fost teamă, pentru că este cu totul altceva decât ce aţi făcut până atunci?

      M.P.: - Nu, pentru că să ştii că şi noi, cadrele didactice, vindem cunoştinţe. Comunicăm cu oamenii. Avem abilităţile de comunicare şi chiar limbajul trupului lam învăţat. De ce spun că mă înviorează, pentru că sunt într-un colectiv tânăr care mă face să fiu perseverentă şi tenace şi să am grijă tot timpul să fiu în pas cu ei şi asta nu mă lasă să îmbătrânesc, mai am încă multe de spus.

      D.M.: - Acesta este secretul, activitatatea, şi iubirea faţă de semeni.

      M.P.: - Da şi pentru că în tinereţe ne străduim să ne facem un nume, noi acest nume putem să-l folosim şi la bătrâneţe, prin acte caritabile. Aşa m-am hotărât ca din 2007 să activez ca membru fondator la Asociaţia Club Yong’s Men româno-daneză. Între anii 2009-2011 am fost chiar preşedintele acestei asociaţii şi cei din Danemarca, în 2010, au apreciat că am avut o activitate chiar foarte bună şi mi-au oferit o diplomă, care mă onorează.

      D.M.: - Cu ce se ocupă această asociaţie?

      M.P.: - Este o asociaţie filantropică, umanitară. Ajutăm copiii cu probleme de sănătate, de exemplu am ajutat o fetiţă care a mers la o operaţie pe cord. Ajutăm, de asemenea, oameni sărmani, am cumpărat diferite obiecte şi alimente de sărbători. Am fost la Căsuţa lui Moş Crăciun în această iarnă, am făcut prăjituri şi am dus acolo sucuri, am fiert vin şi am vândut aceste produse, iar cu banii obţinuţi am cumpărat alimente pentru 10 familii cu copii necăjiţi de la Şcoala Gimnazială „Avram Iancu”. Aş vrea să spun că aici sunt mai multe femei inimoase, de exemplu, prima dată a fost preşedinte Felicia Rădăcină şi pe urmă şi-a cooptat şi fetele. Aş vrea să o amintesc pe Took Ecaterina, pe Mariana Pădureanu, pe Camelia Morar, pe Jeni Mocanu, pe Doina Nistor, toate ne facem datoria şi încerăcm să ajutăm atât cât putem şi pe cine putem, pentru că, aşa cum spunea Vasile Militaru, „Fă mereu un strop de bine,/ dar cu-i faci să  uiţi mereu, /dacă ai făcut un bine/nu te uită Dumnezeu”.

      D.M.: - Cât mai mulţi dintre noi ar trebui să luăm un astfel de exemplu.

      M.P.: - Da, numai aşa, dacă am avea nobleţea sufletească, aşa am putea să construim o lume mai bună şi mai dreaptă, dacă am avea toţi o nobleţe sufletească şi am putea să ne debarasăm de nimicuri şi de reziduuri.

      D.M.: - Cum aţi reuşit să îmbinaţi familia cu partea profesională, pentru că implicarea în profesie e o lipsă de acasă?

      M.P.: - Dacă îţi organizezi foarte bine timpul, atunci reuşeşti să le faci pe toate. Nu mi-am neglijat niciodată familia, am avut o familie frumoasă. Timp de 46 ani am convieţuit cu soţul, acum a plecat dincolo, ne priveşte de acolo. Am doi copii licenţiaţi, de care am avut grijă cât am putu de mult şi poate că, de multe ori, toată grija pentru copii şi pentru familie a rămas pe umerii mei, pentru că soţul meu era mai ocupat decât mine.

Am ştiut să-mi organizez timpul şi, inclusiv acum, deşi sunt singură, eu mă organizez în fiecare zi. Mă trezesc cu rugăciune, mă culc cu rugăciune. Am, în fiecare zi, ceva de făcut, deci nu este o zi lăsată la voia întâmplării. Şi atunci reuşesc. Dacă o lăsăm aşa şi dacă în sufletul nostru este haos, nu reuşim, dar dacă ne organizăm şi dacă ştim ce vrem, poţi. De multe ori când ies din casă, privesc spre cer şi îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi dea sănătate şi să-mi lumineze calea spre fapte bune. Câteodată zic: oare astăzi voi reuşi? Şi ecoul îmi răspunde: da, astăzi vei reuşi, perseverează! Şi pornesc cu dreptul.

D.M.: -  Gândirea pozitivă...

M.P.: - Da, gândirea pozitivă şi, bineînţeles, seriozitatea, perseverenţa.

D.M.: - Sunt ani de zile de când vă cunosc şi nu ştiu dacă v-am văzut vreodată supărată. Cum reuşiţi?

M.P.: - Dacă număr binecuvântările şi nu încercările grele, dacă număr zâmbetele, nu lacrimile, dacă număr prietenii, nu duşmanii, în toate bazându-mă pe Dumnezeu, eu zic că nu am de ce să nu zâmbesc. Sunt un om împlinit şi mulţumit, iar dacă eşti mulţumit eşti fericit. Dacă nu eşti mulţumit nu eşti fericit niciodată.

D.M.: - Ţineţi legătura cu elevii dumneavoastră?

M.P.: - Da, ţin legătura şi chiar acum, când clepsidra a marcat 70 de ani, o frumoasă vârstă pentru mine, am întocmit un album de familie şi am cerut câtorva elevi să-şi spună părerea şi m-a uimit o fetiţă care este notar la Cluj, din generaţia 1998, ce frumos a putut să scrie despre mine şi cum m-a intuit exact aşa cum sunt.  În afară de faptul că i-am învăţat, că i-am ghidat, i-am format ca oameni, să fie buni, să fie cinstiţi şi drepţi. Nu mi-au plăcut niciodată lăudăroşii fără acoperire, nu mi-au plăcut leneşii. I-am educat în spiritul muncii, să ştie că fără muncă nu este nimic. Orice talent, dacă nu este dublat de muncă, nu faci cu el doi bani. I-aş sfătui pe părinţi, pentru că tot sunt dascăl, să încerce să descopere aptitudinile copiilor şi să clădească personalitatea pe aceste aptitudini, să-i încurajeze, pentru că aşa vor avea încredere în ei. Dacă tot timpul îi pedepseşti când au făcut prima greşeală, copilul nu mai are încredere, îi este teamă să-ţi spună că a greşit. Pe copii i-aş sfătui să-i respecte pe părinţi, să-şi respecte mama, în primul rând mama, care le-a dat viaţă şi care a stat la căpătâiul lor când au fost bolnavi şi care are nevoie de foarte multe ori de ajutor. Să-şi ajute părinţii. De asemenea, i-aş sfătui să-i respecte pe bătrâni că şi ei vor ajunge aşa, pentru că timpul nu ne cruţă, el îşi deapănă cursul pe firul vremii şi în curgerea lui rămân faptele bune sau rele care ne definesc. Să-i respecte pe dascăli pentru că, dadcălii le-au deschis calea spre succes, dascălii le-au netezit calea. În acest context aş vrea să mulţumesc dascălilor mei, dirigintei mele care încă este în viaţă – Angela Pop, profesoarei mele Octavia Bărbos şi mentorilor mei – Varvara Negruşeri, Doina Baciu şi de la ING aş vrea să îi mulţumesc foarte mult doamnei manager Mariana Achim, care mă ajută extraordinar de mult

D.M.: - Este o doamnă specială, o cunosc şi eu. Asta înseamnă că lucraţi într-o echipă.

M.P.: - Da, numai munca în echipă aduce succes, nu poţi să fii singur nicăieri. De unul singur nu se poate, trebuie să fii şi tolerant, de altfel şi în căsnicie, care este toleranţă şi răbdare. Aşa este şi într-un colectiv, trebuie să ne tolerăm unii pe alţii, să muncim în echipă, numai aşa putem să avem succes.

D.M.: - Se spune că o femeie nu susţine o femeie. În cazul dumneavoastră?

M.P.: - Eu, în primul rând susţin femeile. Femeile puternice mi-s dragi de-a dreptul. Pentru că aş parafraza ceea ce spune Maica Tereza: „Femeie, nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se adună în neant, dar ce-i mai important se conservă. Forţa şi detemrinarea ta nu au vârstă, spiritul tău e cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te vie! Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp! Mergi mai departe atunci când toţi aşteaptă să renunţi! Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine! Fă astfel ca în loc de milă să impui respect! Când nu mai poţi să alergi, ia-o la trap, când nu poţi nici asta, ia-o la pas, când nu poţi să mergi ia bastonul, dar nu te opri niciodată!”.

D.M.: - Aceste lucruri trebuie într-adevăr ţinute minte şi în momentele grele trebuie să ne gândim că se poate şi mai rău şi atunci trebuie să ne încărcăm pozitiv.

M.P.: - Orice problemă are rezolvare, dacă vrei poţi. Dacă nu are rezolvare, înseamnă că tu eşti problema. Eu aşa gândesc, aşa am ajuns până aici şi, de foarte multe ori m-a încurajat mama mea. Am fost foarte apropiată de mama mea. De foarte multe ori, când am fost dărâmată sau în momentele de cumpănă  - că sunt în viaţă momente de cumpănă, este o luptă continuă – mama mi-a dat întotdeauna forţă, puterea să merg mai departe şi să-mi duc crucea până la capăt.

D.M.: - Dumneavoastră sunteţi la fel de apropiată de copiii dumneavoastră?

M.P.: - Foarte apropiată, numai că sunt la Cluj şi acum, cum am rămas singură, i-am spus Ginei că nepoţica mea este în clasa a III-a, şi i-am spus să mi-o lase mie. Gina mi-a replicat aşa: „Ţi-ai fii lăsat copiii de acasă în clasele I-IV? Nu, atunci nu-mi cere mie imposibilul”.  Deocamdată nu mă duc la Cluj, poate după ce n-o să mai fiu atât de implicată în tot felul de acţiuni, activităţi, probabil că o să mă retrag, dar deocamdată mă descurc singură şi nu aş vrea să le devin copiilor o povară. Încerc să mă descurc singură şi să-i ajut cât pot.

D.M.: - Perioada de inspectorat, cât a durat?

M.P.: - Au fost 9 ani la inspectorat, din 1982 până în 1990. Am încercat şi acolo să le fac bine colegilor mei. Am lucrat ca inspector de specialitate, am coordonat învăţământul primar. La vremea aceea erau 1080 de învăţători, 80 erau bărbaţi şi 1000 erau femei, dar m-am descurcat. Eu zic că mi-am făcut datoria şi acolo. Dacă bine n-am putut să le fac, rău nu le-am făcut. Rău nu am făcut la nimeni cu bună ştiinţă. Nu mă lasă sufletul, nu pot să dorm. Implica şi o muncă de teren. Dar şi dacă ai fii la clasă, nu este doar munca de la clasă, pentru că, dacă vrei să ai succes, atunci trebuie să te pregăteşti, să aloci 4-5 ore  în vederea pregătirii pentru clasă. Nu poţi să intri în clasă şi să deschizi cartea şi să începi să predai. Pentru cei care se respectă, iar dascălii, chiar dacă nu sunt plătiţi foarte bine, dascălii adevăraţi nu contează cu cât sunt plătiţi, ci doar faptul că iubesc copiii şi vor să ştie copiii.

D.M.: - Din păcate, după Revoluţie, a început tot mai mult această nebunie a orelor în particular. Assta înseamnă că dascălii nu-şi mai fac datoria. Sau că copiii nu sunt la fel de implicaţi sau interesaţi?

M.P.: - Nu aş putea să dau un răspuns exact, nu sunt eu în măsură să judec pe nimeni, dar ştiu atât că eu, de-a lungul carierei mele, şi înainte de Revoluţie şi după Revoluţie am făcut consultaţii, zeci de mii, gratuite. Eu nu m-am dus la şcoală să primesc bani d ela părinţi. Am făcut consultaţii pentru ca toţi copiii să ştie. Dacă nu am reuşit în clasă, i-am adus şi acasă, dar nu le-am luat bani niciodată.

D.M.: Este foarte important pentru un dascăl să fie iubit şi plăcut de elevi, care să vină cu drag la şcoală, parcă învaţă altfel şi materia, nu?

M.P.: Acum mă întoarceţi în timp pentru că, atunci când am obţinut gradul I, un lector doctor care mi-a coordonat lucrarea, Nicolae Jurcău (fie iertat), a venit în clasă şi i-a întrebat pe copii aşa: „Măi copii, vă place să veniţi la şcoală? Da! Dar de ce vă place? O iubim pe doamna învăţătoare! Dar de ce o iubiţi pe doamna învăţătoare? Că ne învaţă bine şi e apropiată de noi. Dar vă mai şi bate câteodată? Nu ne bate, ne dojeneşte când nu ştim”. Acesta este rolul dascălului adevărat. Copiii să vină cu drag la şcoală, în primul rând. În al doilea rând, să corecteze temele, că şi acest lucru m-a verificat. S-a uitat în carnetele de note, în catalog şi mi-a zis că ar putea pleca. Aici se vede rolul dascălului. Eu m-am străduit de-a lungul vremii şi mărturie stau generaţiile de copii cu care eu mă mândresc.

D.M.: - Care este cea mai frumoasă perioadă din viaţa dumneavoastră, apogeul?

M.P.: - Toate vârstele sunt frumoase, nu pot să spun că doar una. Sigur că cea mai mare bucurie din viaţa mea, în afară de profesie, a fost atunci când am născut primul copil şi apoi, când l-am născut pe al doilea, mai ales că Dumnezeu m-a ascultat. Aşa mi-am dorit, mai întâi să fie un băiat şi apoi o fetiţă, pentru că eu am fost mai mare şi pe mine nu mă lăsau nicăieri pentru că după mine erau doi băieţi, care n-au crescut aşa de repede ca mine. Mi-am dorit o pereche, la o diferenţă de doi ani. Sigur că mi-a fost greu cât au fost mici, iar când au fost la facultate, la fel, iarăşi unul după altul. Nu sunt doar fraţi, sunt şi prieteni şi asta mă bucură foarte mult, ei se vizitează foarte des şi mă bucur foarte mult că am reuşit să-i cresc aşa, să se iubească. Noi nu tărim o veşnicie, numai prin fapte, dar este important să se iubească, pentru că vor duce mai departe ceea ce au învăţat de la noi. Copiii aşteaptă modele.

D.M.: - Vorbim de modele, că tot mi-aţi aruncat mingea la fileu. În zilele noastre, modele s-au cam denaturat, sunt tot mai schimbate faţă de cum am crescut noi. Oare ce vedem la televizor sunt chiar modele?

M.P.: - Chiar am vrut să punctez un lucru care nu mi-a plăcut acum. Ora de religie. Eu zic că un câştig mare de după Revoluţie a fost tocmai acest fapt, că putem să ne ducem la biserică fără să ne fie teamă că ne vede cineva. Îmi aduc aminte că în perioada comunistă îmi făceam cruce cu piciorul, deşi mă rugam eu la Dumnezeu acasă, dar aşa era. Oare de ce, dacă spune şi în Biblie „Lăsaţi copiii să vină la mine!”, noi vrem să-i oprim? În ora de religie nu învaţă decât lucruri foarte bune şi dacă nu ai credinţă în Dumnezeu în sufletul tău este un haos. În momentele de cumpănă, care nu sunt puţine de-a lungul vieţii, omul va cădea în deznădejde. Copiii de astăzi sunt oamenii de mâine. Am fost în Danemarca, când eram preşedintele asociaţiei. Vreau să vă spun că în ţările nordice, nu merg deloc la biserică, şi se luptă cu fenomenul drogurilor. Oare acolo vrem să ajungem? M-am întristat foarte tare când am văzut aşa ceva. Nu faptul că rămân 4.000 profesori fără catedră – şi acesta este un aspect dureros – dar mai dureros este faptul că poporul român a fost un popor de creştini, de ce vrem să-l distrugem? Şi de la occident să luăm lucrurile bune, nu cele care ne influenţează negativ. Eu aşa văd, şi ca dascăl, şi ca om, şi ca părinte, şi ca bunică.

Aşa mi-e de dragă nepoţica mea - că am învăţat-o atunci când a stat la mine să-şi spună rugăciunile - când o văd aşezată în genunghi, în faţa icoanei, şi zice rugăciunile pentru mama şi pentru mine. Am întrebat-o: tu ce faci cu ora de religie? Mă duc, bunico, la religie.

D.M.: - Femeia de dinainte de 1989 a fost altfel decât femeia anului 2015?

M.P.: - Dacă mă gândesc la mine, eu tot aşa am muncit şi înainte de 1989, şi acum. Omul care este organizat şi care este învăţat să muncească de mic, acela munceşte în continuare. Nu văd o schimbare majoră, doar că acum foarte multe femei muncesc pe cont propriu. Admir foarte mult femeile puternice. Eu întotdeauna am trăit prin mine şi mi-au fost foarte dragi, şi atunci când am fost la inspectorat, femeile care au venit singure să se înscrie la grad, nu însoţite de soţ. Mi-au plăcut femeile pe picioarele lor, asta îţi dă forţa şi puterea să te duci mai departe, dacă crezi în tine şi în Dumnezeu. Totodeauna am crezut în mine şi în Dumnezeu şi aşa am reuşit.

D.M.: - Ce înseamnă a fi o femeie de succes?

M.P.: - O femeie de succes înseamnă muncă, muncă, muncă, muncă, seriozitate, spirit de sacrificiu. Acesta este drumul spre succes. Norocul este apanajul muncii, norocul nu vine numai aşa. Cu cât joci mai mult, cu atât vei juca mai bine. Succesul este ca un joc.Da, dar nu trebuie să abandonăm, dacă vrei poţi.

D.M.: -Asta este deviza dumneavoastră?

M.P.: - Da. Dacă vrei, poţi.

D.M. – Dar femeia europeană?

M.P.: - Şi pe femeia europeană eu tot aşa o văd, să aibă încredere în ea, să-şi ducă povara – că fiecare avem de dus o cruce - , dar să o ducă cu demnitate şi atunci sigur că va avea succes şi în familie, va avea succes şi în carieră, va avea succes şi între oameni. Nimeni nu are nevoie de noi dacă ne vom plânge, nu are nevoie de nişte femei bolnave. Are nevoie de femei sănătoase, de femei care să stea în spatele unui bărbat pentru ca acesta să-şi facă meseria. Numai de noi depinde.

D.M: - Mereu aţi fost o femeie aranjată, cochetă, la modă, cum aţi reuşit, pentru că şi acest lucru este important?

M.P.: - Da, este foarte importantă şi ţinuta, iar aici, la ING, în business, nu ai cum să te duci altfel, pentru că te întâlneşti în fiecare zi cu oameni. Imaginea este foarte importantă şi asta am moştenit şi de la bunica mea. Când eram mai mică, înainte de a merga la Şcoala Pedagogică, veneam la biserică la Coroana şi bunica îmi spunea: Nu te duci cu casa-n spate. Totodeauna când ieşi din casă să te uiţi în oglindă, să arăţi bine, că eu am avut cinci copii şi totdeauna m-am dus frumos . Ţin minte acest îndemn şi aşa am încercat să fiu şi eu. Şi mama a fost cochetă şi aşa ne-a crescut. Deşi eram şase copii, desigur au şi avut de  unde, dar ne-au cumpărat cele mai scumpe haine şi totdeauna şi diriginta şi profesorii o lăudau cât de curaţi de poartă. Şi aşa am moştenit. Colegele mele din şcoala pedagogică povesteau câte excursii au făcut, eu mă duceam cu mîâinile zdrelite de cât spălam în vacanţă, pentru că erau atâţia fraţi şi eu eram cea mai mare. Dar nu mi-a prins rău.

D.M.: – Primele modele pentru copiii noştri suntem noi?!

M.P.: - Bineînţeles.

D.M.: - Ce transmiteţi femeilor din judeţ, care citesc acest material?

M.P.: - În primul rând, să se străduiască să fie sănătoase. Apoi, să aibă încredere în Dumnezeu şi să aibă încredere în ele, nimeni să nu le poată ştirbi încrederea. Să meagă pe drum înainte, să nu renunţe.

D.M.: - Aţi avut o deviză după care v-aţi ghidat de-a lungul vieţii?

M.P.: - Muncă, muncă, muncă. În clasele mele, înainte de 1989, era: „Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”. Şi mi-a rămas aşa, că până la urmă şi din perioada aceea am avut ce învăţa. După muncă şi răsplată. În orice caz, vă mulţumesc foarte mult că m-aţi ales şi pe mine printre femeile europene. Mă plec cu recunoştinţă pentru acest lucru. Sigur că în viaţă eşti foarte fericit dacă ţi se recunoaşte munca şi meritele şi vizavi de acest lucru, m-am simţit extraordinar de fericită în 2005, când după 5 ani de pensionare, Ministerul Educaţiei, cercetării şi Tineretului mi-a oferit Diplomă de Excelenţă pentru întreaga activitate. Atunci am simţit că, într-adevăr, după muncă şi răsplată.

D.M. – Mariana Pringon, un om împlinit, un om de succes, o femeie europeană, spun eu şi nu doar eu. Aşa cum bine ştiţi, eu întotdeauna când le aleg pe cele zece femei pe care le premiez mă consult cu diverse persoane, iar în momentul când am siguranţa că vine informaţia din mai multe locuri, este clar că trebuie să fie una dintre alegerile mele pentru femeia europeană. Vă mulţumesc din suflet. În 19 martie ne vedem la Teatrul de Vară.