Marilena Toxin - Cronică de familie

Romanul „Biografie indiscretă”, apărut la Editura „Asachi” din Piatra Neamţ, în 2011, sub semnătura prozatoarei Marilena Toxin este cu mult mai mult decât o simplă „biografie”, fie ea şi „indiscretă”. Autoarea a avut şansa de a descoperi un manuscris într-o sticlă adusă la ţărm de valurile vremii, pretextul cunoscut al vechilor romane de aventuri pe mare; ea află o comoară într-o ladă de zestre: scrisorile şi fotografiile unei familii, documente pe care le însufleţeşte, prin cuvânt, cu harul cu care Creatorul a binecuvântat-o.

Asemenea lui Negruzzi, Marilena Toxin „şterge colbul de pe cronice bătrâne”, de pe scrisori şi de pe fotografii pe care le ţese ca într-un goblen pe canavaua istoriei. Un aforism al marelui savant Nicolae Iorga, devenit moto, ne avertizează: „Cine nu învaţă din greşelile istoriei riscă să le repete!”

Roman-document, „Biografie indiscretă” este în acelaşi timp roman epistolar şi sentimental. Arborele genealogic cu trei generaţii este zgâlţâit de furtună, trăsnit de fulgere, rupt de vânt, dar nu smuls din pământ. Într-un dublu „Argument”, Marilena Toxin face mărturisirea că unul este general uman, scrie romanul „pentru reabilitarea unor oameni de valoare, care au trăit vremuri cumplite, pentru a-i ridica în ochii cititorului la rang de eroi” (p. 6) şi, în al doilea rând, pentru un motiv personal, anume acela că „chiar unul din fiii mei a urmat cariera militară”, absolvind cursurile Academiei Tehnice Militare, secţia „Arme şi muniţii”. Traducerea acestui „Argument” în limba engleză aparţine drd. prof. ing. militar Ioan Liviu Piticari.

Uvertura acestei simfonii „a vieţii şi a morţii în deşertul de cenuşă” se deschide cu imaginea idilică a unui ţăran din Arşiţa, aflat la coasă, ceea ce în literatura noastră face parte din specificul naţional: „Un ţăran voinic, înalt, cu plete dacice, harnic, făcea fânul. În bătaia soarelui, firele uscate ale ierbii, secerate de o coasă bine ascuţită îngenuncheau în mănunchiuri ordonate. Cămaşa albă, ţărănească, făcută din pânză de casă, era adunată în mijlocul trupului de un chimir mari din piele” (p.11). Într-un mediu trilingv, ca la Slavici şi Rebreanu, viaţa muntenilor este frumoasă în simplitatea ei, desfăşurându-se aici „fără conflicte mari”, timpul părând că „are răbdare”. „Vara, copiii satului plecau la cules merişoare şi ciuperci. Acestea erau puse la murat ori uscate. În timpul iernii, merişoarele erau consumate cu mămăligă” (p.11). Fiecare familie are mulţi copii. Şi familia lui Ion Ţăranu este numeroasă. Paraschiva, fata cea mai mare, ajută familia învăţătorului la treabă, prilej cu care învaţă nemţeşte, să citească dar şi arta culinară şi croitoria. Primul război mondial declanşează drame şi tragedii individuale şi colective. Aproape fiecare casă plăteşte tribut războiului. Idilele izbucnesc precum fulgerele din senin şi se consumă repede, arzând etapele. Luna de miere se petrece în câteva zile de permisie; de multe ori nici nu mai este timp pentru legalizarea legăturii, pentru cununie în sfântul locaş ori pentru nuntă. Paraschiva se îndrăgosteşte de un căpitan neamţ, Otto Klein. Din pasagera lor legătură avea să se nască o fetiţă căreia mama îi va pune numele Minuţa. Tatăl fetiţei, după cum anunţă o scrisoare, moare şi Paraschiva ia hotărârea ca fiinţa căreia îi va da viaţă să aibă un tată şi de aceea se căsătoreşte cu Mihai (pe care numai ce le-am cunoscut în prima pagină), după ce-i mărturiseşte acestuia secretul vieţii ei.

În perioada bucureşteană a vieţii sale, Mihai, care fusese „vizitiu la tramvaiul cu cai”, „şi-şi adunase mulţi bani”, avusese şi câteva aventuri cu „fetiţele” din Bucureşti. Într-una din zile, Paraschiva, care încă nu născuse, asistă „la o scenă aproape nereală”. Se trezeşte la poartă cu una din acele „fetiţe” care-i aduce un copil gata făcut, pe nume Petre, care avea în jur de doi ani; i-l lasă şi pleacă. În acest arbore genealogic suntem abia la prima şarpantă.

Mugurii vegetativi vor deveni lăstari, apoi ramuri de rod. Al doilea război mondial care izbucneşte maturizează dintr-o dată pe copiii născuţi în timpul primei conflagraţii. Minuţa, care avea grijă de restaurantul lui Mihai „trecuse de douăzeci de ani, se îmbrăca domneşte, căci primise educaţie nemţească” şi stârnea pasiuni. Un subofiţer, Gogu T., care trece întâmplător pe aici, se îndrăgosteşte fulgerător de Minuţa, povestea lor de dragoste luminând iadul existenţial al apărătorilor patriei: „Săraci, nenorociţi şi speriaţi, uzi şi flămânzi, plini de noroi, cu conştiinţa tulburată, serveau câte un pahar de ţuică veche ardelenească, rareori coniac şi se întorceau la regiment în umbra nopţii şi a morţii” (p.36).

Capitolul III-lea debutează cu o retrospectivă descriind arborele genealogic al tânărului Gogu. Tatăl său, George T., venise din Serbia la începutul anului 1900. În Capitala ţării o cunoaşte pe Marsia, „una dintre cele mai bune croitorese de lux din Bucureşti”, cu care se căsătoreşte, instalându-se la Cerna-Vodă – Constanţa, regiunea Dobrogea, unde primise casă şi pământ. Aici, Marsia aduce pe lume trei băieţi şi două fete: Ion, Mihai, Gheorghe (Gogu), Elena şi Aneta. O fotografie de epocă ni-i arată. Comentariul autoarei este cel al unui profesionist, ochii ei de pictor ştiind să vadă şi rochia lungă a Marsiei, având ca accesoriu „un guler alb croşetat”, dar şi pantofi „acum scâlceaţi şi pingeliţi”. Nu-i lipsită de interes şi pledoaria Marilenei Toxin în favoarea cartofului cu istoria lui şi cu „avantajul că se pretează la multe combinaţii culinare”, mai cu seamă în vreme de război.

Între ceilalţi copii, Gogu se remarcă prin dragoste de carte şi prin maturitatea gândirii. La numai 14 ani, dorind să urmeze cursurile liceale, se angajează, în vacanţă, să vopsească podul de la Cerna-Vodă. Ajuns la Bucureşti, concomitent cu studiile, este funcţionar mai întâi, apoi se angajează în Armata Română. Căsătoria cu „o cunoscută a ofiţerilor”, pe nume Catinca Ghiocel, eşuează după zece ani de convieţuire. Odată scăpat de povara căsătoriei, se mută cu serviciul în Bucovina, la Câmpulung. Meticuloasă, prozatoarea notează şi medaliile pe care Gogu T. le-a primit în timpul războiului.

Stratificarea socială se păstrează însă intactă şi în vremuri de restrişte: „Acest spectacol odios, bine regizat, era privit de oamenii bogaţi, mulţumiţi. Apoi, au fost lăsaţi pradă tunurilor şi puştilor în bătaia morţii ori a vântului. Bogaţii petreceau” (p. 74).

Lupta se dă însă pe mai multe fronturi, inamicii care le pun ostaşilor români viaţa în pericol, fiind mai mulţi: frigul, foamea, setea, păduchii, dorul de cei dragi, grijile şi teama că nu vor supravieţui cataclismului; întoarcerea armelor şi noul jurământ depus: „Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra tuturor fasciştilor care mi-au târât ţara în războiul lor nelegitim!”, înseamnă continuarea marşului pe drumul oaselor. Când se revăd, foştii camarazi se salută cu aceeaşi formulă: „Cât mă bucur să vă întâlnesc viu! Vă credeam mort!” De multe ori viaţa acestor eroi atârnă de un fir de păr. În Ungaria, într-o noapte, ostaşii români, neputând dormi în casa care aparţinuse unui preot, din pricina sutelor de ploşniţe, ies şi dorm sub un nuc. Peste casă cade o bombă şi din casă mai rămân puţine lucruri, printre care „Iisus Hristos răstignit” cu capul şi un braţ lipsă, în urma exploziei şi o statuetă mică înfăţişându-l pe Sfântul Petre „şezând pe un scaun”, relicve păstrate de erou drept recunoştinţă că le-a salvat vieţile.

Victoria definitivă a aliaţilor şi întoarcerea în sânul familiei par a aduce lucrurile pe făgaşul normal, dar n-a fost să fie aşa. În noul serviciu, eroul este „condamnat pentru complicitate la delapidare” la şase ani de detenţie pe nedrept dar: „Era vremea oamenilor fără şcoală, fără caracter, tupeişti, linguşitori, farisei”. Verbul „a fi” însă trebuie neapărat pus la prezent.

De la începutul lumii, femeia este aceea care dă viaţă. Marilena Toxin este de două ori femeie; a doua oară, în calitate de scriitoare, „sine ira et studio”, dă viaţă unei întregi lumi dispărute cu lumini şi umbre, cu tristeţi şi bucurii, cu valuri uriaşe sau cu ape line, cu bune, dar mai ales cu rele.

Despre arta prozatoarei, despre măiestria portretistică sau a dialogului, despre lirismul descrierilor şi despre prospeţimea şi candoarea stilului epistolar prezente în acest roman vom mai vorbi cu siguranţă şi la următoarea întâlnire cu o nouă apariţie editorială.

Romanul „Biografie indiscretă” este un act de condamnare a ororilor războiului, a lăcomiei parveniţilor, a nedreptăţilor de tot felul din toate timpurile. Pe aceleaşi teme sunt construite capodoperele: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, „Balaurul” de Hortensia Papadat Bengescu, „Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu, „Ora 25” de Virgil Gheorghiu sau „Pe frontul de vest nimic nou” de Erich Maria Remarqua.

„Biografie indiscretă” este un roman al condiţiei umane, al luptei pentru supravieţuire cu o natură uneori capricioasă şi aspră şi cu o societate mai tot timpul potrivnică. Peste timp ajunge până la noi, dar şi la „urmaşii urmaşilor noştri” testamentul maiorului Radu: „Doresc din tot sufletul să trăiesc şi să văd cu ochii mei cum poporul român duce o viaţă mai bună”.

Dar timpul acela încă n-a venit…

prof. Petruş Andrei,

Puieşti – Vaslui

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]