La noi

Mde!... Mda! (4)

Cornel Cotuțiu

Începând cu ajunul zilei mele aniversare și până după ea, am fost „bombardat” cu urări (nu cu…„ură”) la telefon, pe e-mail sau față-n față; doresc oricui un așa „război”.
D., prietena mea din SUA, a ținut un lung dialog cu mine și la un moment dat a făcut remarca: „Parcă ai un ton sobru pe ziua de azi.” Eu: „Eh! E calitatea sonorului.”
Mă ghicise. Dar nu-i puteam spune: Așa e. Căci mă simt umilit de calendarul meu propriu. Vine o vârstă când nu mai e de folos amânarea; când acele „pentru mai târziu” ori „să lăsăm pe altădată” țin de o caraghioasă, chiar jenantă iluzie.
A doua zi, am primit, prin poștă, un plic care trecuse Atlanticul. Tot de la prietena D. (Firește, fusese trimis cu vreo 10 zile înainte). O felicitare pentru ziua mea aniversară. Conținutul ei m-a înseninat îndată. A fost ca un gheizer de lumină.
Și mi-am amintit din nou, dar parcă înțelegând mai nuanțat, cuvintele fascinantului N. Steinhardt. Mă aflam la Mănăstirea Rohia, unde-l căutam din când în când. Într-un anume context al conversației noastre (vorba vine, căci eu mai mult vorbeam… tăcând), mi-a spus așa, senin: „Va veni o vreme când îți vei trăi altfel vârsta, când vei înțelege profund senectutea, vei trăi altfel clipa.”
Nu, nu i-am uitat vorbele din acel an 1988. E și motivul pentru care, apoi, mi-am învățat, mi-am obișnuit elevii să ne salutăm, indiferent unde ne-am afla, cu „Carpe diem!” Adică: Trăiește-ți clipa! Culege frumusețea clipei!
Desigur că ei au înțeles că această urare/salut are conotațiile ei din ce în ce mai bogate, de la an la an. De la o vârstă la alta.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5