MEDITAȚIE LA DUMINICA A-9-A DUPĂ RUSALII

Evanghelia zilei:,,Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.”(mt.14,22-34)

Omul trebuie să înțeleagă că în clipe grele doar Dumnezeu poate să-I întindă o mână spre ajutor
Putem să fim în primejdie atunci când suntem singuri și ne bazăm pe propriile noastre puteri –uitând de Dumnezeu
Dacă te bazezi doar pe tine te scufunzi-tu umblă și privește neîncetat spre Domnul.
Singurătatea lui Iisus pe munte dar cu Dumnnezeu-singurătatea omului ca rod al izolării de alții care nu este de folos.Frica aduce credința ,iar credința îl aduce pe Iisus
Ar fi câteva din mesajele pe care vrea să ni le transmită această evanghelie,în care ni se spune că după înmulţirea pâinilor, Iisus are un mare succes. Dar Domnul ştie cât este de înşelător şi periculos succesul, faima sau aprecierea oamenilor – pentru El, pentru apostoli şi pentru noi – căci au inima schimbătoare, ca vremea și de aceea le spune apostolilor să treacă de cealaltă parte mării.A fi important, faimos, îţi poate da o satisfacţie, o plăcere, poate să te facă să te simţi că eşti cineva, să crezi că eşti acceptat, iubit, dorit… însă dacă nu eşti atent, poţi să-ţi pierzi minţile, deoarece îţi vei organiza viaţa întreagă în funcţie de căutarea aprecierii altora. Nu-ţi mai trăieşti viaţa, nu te mai împlineşti, ci trăieşti numai ca să poţi să-ţi menţii succesul şi faima. Din această cauză Iisus le porunceşte ucenicilor, obligându-i să plece de acolo. Iisus satură mulţimile, dar nu uită de Dumnezeu şi de rugăciune. Domnul petrece mult timp în rugăciune, dar nu neglijează grija faţă de oamenii aflaţi în dificultate. De fapt, această pericopă ne invită să găsim momente de “singurătate”, adică de rugăciune, de hrană pentru suflet, în fiecare zi şi să fim atenţi ca să ne trăim viaţa, respectând poruncile şi voia Domnului.Nu este îndeajuns doar rugăciunea publică (Sf. Liturghie), ci este necesară şi vitală “rugăciunea particulară”, în care noi putem să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulţumim, să-I cerem iertare şi ajutor.În pericopa de astăzi Iisus umblă pe marea învolburată. Se apropie de ucenicii care se aflau în primejdie. Apostolii îl cred o nălucă şi prin urmare, se înspăimântă.Ucenicii, în mijlocul mării, sunt şi ei singuri, fără Iisus şi fără lume: sunt singuri, doar cu ei înşişi. Cât sunt de diferite cele două singurătăţi: a lui Iisus pe munte, în prezenţa lui Dumnezeu şi a ucenicilor, în mijlocul mării, având viaţa în primejdie. Evanghelistul ne învaţă că este normal să fim în primejdie atunci când suntem “singuri” (ne bazăm pe puterile proprii) şi uităm de Domnul. Ucenicii trecuseră printr-o astfel de primejdie când Iisus dormea în barca lor (cfr. Mt 8,23-27). Acum că Mântuitorul lipsea, primejdia era şi mai mare.Cunoaştem o singurătate, care este rod al izolării de alţii, a incapacităţii de a relaţiona, de a comunica ceea ce se simte în suflet. O singurătate cauzată de un caracter dificil, egocentric, narcisist, a celui care se vede numai pe sine în centrul universului şi astfel toţi îl abandonează. Această singurătate se numeşte “închidere în sine”.Dar cunoaştem şi există o altă singurătate, care este bună. Aceasta se verifică atunci când omul stă cu sine însuşi, analizându-şi viaţa şi fiind sincer cu sine, cu lumea, cu sensul vieţii sale, cu fricile sale şi cu dorinţa sa de infinit. Aceasta este rugăciunea!Omul creşte, se maturizează numai când îşi înfrânează toate gândurile care îl apasă, pentru a rămâne singur cu sine, cu propriile-i limite pentru a putea, în linişte, să se privescă în suflet, fără ca să-şi ascundă adevărul. Acesta este examenul conştiinţei! Poate fi un moment greu, dar acesta este adevărul despre sine.Această singurătate îţi dă putere şi maturitate ca: munca ta să fie făcută după voia Domnului, iar viaţa ta să fie trăită cu folos şi nu risipită. Deoarece tăria pe care ţi-o dă “singurătatea” este capacitatea de a te simţi bine cu tine însuţi chiar şi atunci când alţii nu sunt de faţă sau te-au părăsit.Ne este frică să stăm cu noi înşine, se ne examinăm viaţa. Suntem asemenea unor copii imaturi. Suntem ca un copil care nu poate trăi dacă nu are pe cineva lângă el, care are mereu nevoie de cineva pe care să se bizuie şi care să-i spună mereu că este bun, frumos, care să-l laude şi să-l aprobe în tot ceea ce face. Mulţi oameni stau împreună, nu pentru că iubesc comuniunea, ci pentru că nu reuşesc să stea în singurătate. Alţii se căsătoresc, nu din iubire, ci pentru că le este teamă să rămână singuri. Un om care nu ştie să stea singur, nu se va simţi bine nici în compania altora.Petru se scufundă – pentru că se îndoieşte – căutând siguranţa. Certitudinea vrea să controleze totul, să nu-i fie teamă de nimic. Dar acest lucru este imposibil. Rămân numai două posibilităţi: îndoiala sau încrederea. Dacă te bazezi pe tine, te scufunzi. Deci, nu te baza numai pe tine, pe forţele proprii, pe cine eşti: tu umblă şi priveşte neîncetat către Domnul. Atunci când ne bazăm doar pe propriile puteri, nu putem să evităm “furtunile” ce se abat peste viaţa noastră. Acea “noapte” (încercare), apostolii o trăiesc plini de frică, luptând cu valurile mării şi cu vântul potrivnic. Către dimineaţă – ştiindu-i în mare dificultate – Iisus se apropie de ei. Când îl văd, apostolii se tem şi cred că este o nălucă.Nerecunoscându-L pe Iisus şi puterea Lui, frica lor creşte. Toţi experimentăm frica. Frica este sentimentul care ne avertizează că se apropie un pericol. Cei care nu simt niciodată teamă, sunt bolnavi. Nu reuşesc să o perceapă. Tuturor ne este frică de boală, de pierderea cinstei, de moarte, de pierderea prietenului drag sau a locului de muncă. Ne este frică că vom greşi sau vom falimenta. Ne este frică să arătăm altora slăbiciunile noastre interioare. Asemenea lui Petru trebuie să învăţ să recunosc care sunt fricile mele, să le clasific, clarific, să nu le ascund şi să le accept: să îmi accept slăbiciunile. Frica îl cuprinde pe om în clipa când acesta uită de Dumnezeu şi nu se mai încrede în ajutorul Său. Iisus îl ceartă pentru necredinţa lui, dar în acelaşi timp, îl ia de mână şi îi salvează viaţa.Petru este icoana fiecăruia dintre noi: atunci când ne încredem în Domnul, progresăm în viaţă; când privim la greutăţile noastre, începe să ne fie frică şi ne scufundăm. Chiar şi atunci mai avem speranţă, ne învaţă pericopa de astăzi: “Doamne, scapă-mă!”. Este strigătul credinţei omului pe care Domnul îl ascultă, dăruindu-i pacea. Domnul îl învaţă pe om ca să nu înfrunte de unul singur problemele vieţii, ci să-L cheme în ajutor!ATENŢIE! Petru umblă pe ape nu datorită capacităţii sale, ci pentru că Iisus îi dăruieşte această putere. Iisus dă omului puterea de a trece peste necazurile şi greutăţile vieţii! Ispita este puternică, atacându-l inclusiv pe omul care stă în preajma Domnului: chiar dacă este aproape de Iisus, Petru începe să se scufunde! Domnul permite acest lucru pentru ca fiecare om să înţeleagă că viaţa sa este salvată, numai în măsura în care are credinţă în Dumnezeu.În clipele grele din viaţă, când ţi se parte că totul se destramă, deschide-ţi urechile ca să poţi auzi glasul: “Curaj, Eu sunt, nu-ţi fie frică!” Omul trebuie să înţeleagă faptul că în clipe grele ca acestea, numai Dumnezeu poate să ne întindă o mână de ajutor.Se cunoaşte că atunci când un copil începe să umble, dacă priveşte înainte la tatăl sau la mama care îl aşteaptă, nu cade, dar dacă se uită în lături, cade imediat şi se înspăimântă. Atunci când trăim viaţa cu privirea fixă la respectarea Cuvântului lui Dumnezeu, suntem mântuiţi!Să nu uităm când ne este cel mai greu în viață Dumnezeu întotdeauna ne întinde mâna Sa. Amin.
Pr.Vasile Beni

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]