Meditaţie la Duminica Întâi din Postul Mare

Ce este icoana în ortodoxie?-----o teologie în imagine
Ne aflăm în prima duminică din postul mare,în care în calendar este înscrisă duminica ortodoxiei,care marchează un eveniment concret din istoria Bisericii universale şi anume,reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului sfintelor icoane,prin hotărârea sinodală din 11 martie 843.Iar cuvântarea de astăzi aş împărţi-o în patru părţi ,haideţi dar să le luăm pe rând:
1. Ce reprezintă icoana ortodoxă pentru creştini?
Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei Liturghii, din care face parte şi icoana.
Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = “eikon” înseamnă “chip, imagine, portret”. Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică.
În decursul istoriei sale, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra ereziilor (învăţături greşite). Însă dintre toate biruinţele sale, numai biruinţa icoanei, a fost proclamată în chip solemn “Biruinţa Ortodoxiei”, pe care Biserica o sărbătoreşte în prima Duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei.
În icoană, Biserica vede nu una din laturile învăţăturii ortodoxe, ci expresia Ortodoxiei în ansamblul ei, a Ortodoxiei aşa cum este ea. Nu se poate deci nici înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, imagine sacră, este una din formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor este o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787); ea decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14). Chipul Acestuia (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii. Tocmai pentru aceasta este numită adesea “teologie în imagine”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: “Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”.
2. De ce cinstim icoanele?
Cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală. În general, icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor.
La întrebarea: “Pentru care motiv icoana trebuie cinstită?”, Sfântul Ioan Damaschin răspunde: “Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns.”.
“Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1). Sfântul Apostol Pavel subliniază: “Cele văzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică din veşnica Lui putere şi dumnezeire…” (Romani 1, 20). Deci cele văzute, materiale, ne ajută (ne fac) să înţelegem cele nevăzute, nemateriale, ale lui Dumnezeu, puterea, dumnezeirea, slava, înţelepciunea, fără ca aceste lucruri materiale să fie socotite idoli, căci nu pe ele le cinstim, ci pe Dumnezeu şi atributele Sale. .
Icoanele, pictate după învăţătura ortodoxă, înfăţişează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, făcând astfel de chipuri, icoane, şi cinstindu-le, nu cădem în idololatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne conduce la Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a aşezat din nou în deplina vrednicie, cea dintâi născându-ne “fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).
Icoana devine, ca şi cuvântul, vehicul al Revelaţiei, cale de cunoaştere a puterii şi slavei lui Dumnezeu, de sfinţire şi comuniune cu Dumnezeu şi oamenii în duhul dragostei şi al înnoirii duhovniceşti.
Temeiul sfinţirii noastre prin icoană ni-l oferă mărturisirea lui Iacov, care şi-a mântuit sufletul când L-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui bărbat: “Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu” (Facerea 32, 30). Prin icoanele sfinţilor ne împărtăşim de aceeaşi sfinţire de la Dumnezeu ca şi cei care sunt “prietenii lui Dumnezeu” (Ioan 15, 14), iar aceasta cu mult mai mult prin icoana Maicii Domnului ca cea care este Născătoare de Dumnezeu, a lui Dumnezeu întrupat (Matei 2,11; 14,20).
Cinstirea icoanelor a fost formulată de Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care zice: “Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană.”
3. Şi atunci ne întrebăm poate ce este idolul?- este deci un lucru făcut de mâna omului sau aflat în natura, o vietate,fiinţă neraţionala socotită dumnezeu. Idolul se pune în locul lui Dumnezeu, depărtându-l pe om de El, pe când icoana îl apropie pe om de Dumnezeu.
După mărturiile Sfintei Scripturi, cinstirea sfintelor icoane nu poate fi considerată idolatrie, deoarece însuşi Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă heruvimi si chipuri de heruvimi la Cortul Chipurile de heruvimi au fost respectate si de către Mântuitorul, Care spune despre Templu că este “Casa lui Dumnezeu” (Luca 2, 49) si de catre Sfintii Apostoli (Fapte 3, 1-3; 24,11). Între sfintele icoane şi idoli nu este nici o asemănare, nici ca reprezentare, nici ca funcţie, nici ca efect. În timp ce sfintele icoane reprezintă realităţi obiective, chipurile sau înfătisările unor persoane care există sau au existat în viaţa de aici sau de dincolo, idolii sunt născociri imaginare, fictive ale minţii omenesti, lipsite total de realitatea celor prezentate de chipul lor.
“Prin icoana ne sfinţim vederea, iar prin cuvânt auzul. Primul dintre simţuri este vederea”.
În Sfânta Scriptură a Noului Testament nu găsim nicăieri vreo porunca a Mântuitorului să se faca icoane, dar nici porunca de a scrie Sfânta Evanghelie. El a poruncit Sfintilor Apostoli să propovăduiasca Evanghelia, nu să o scrie (Marcu 16, 15). Cine a poruncit Sfintilor Apostoli să scrie epistolele? De unde a pornit porunca să se scrie Evanghelia, de acolo a pornit porunca sa se faca si icoane. Icoana si Evanghelia sunt Traditia scrisă a descoperirii dumnezeiesti, prima în culoare si desen, a doua în cuvinte
Prin icoană, ca si prin Sfânta Scriptura, nu doar aflăm ceva despre Dumnezeu, ci îl aflăm pe Dumnezeu.
Icoana nu este o reprezentare a Dumnezeirii, ci un semn al participării unei persoane la viaţa dumnezeiasca. Este o mărturie a cunoaşterii concrete, practice, a sfintirii corpului omenesc.
Icoana este o expresie exterioară a stării de transfigurare a omului, a sfintirii sale în lumina divina necreată… un fel de strălucire lăuntrică… Strălucirea de lumina apare în icoana ca aureola, o reprezentare picturală exactă a manifestării reale a luminii spirituale .Pentru omul ortodox al zilelor noastre icoana, fie ea veche sau modernă, nu este obiect de admiraţie estetică sau obiect de studiu, este o artă vie, de Dumnezeu inspirată, care îl hrăneşte sufleteşte.
4. Deosebirea dintre icoana ortodoxă si pictura religioasă
Închinarea în “duh si adevăr” (Ioan 4,23) nu exclude icoana, ci dimpotrivă, o cere daca este pictată dupa învaţătura Bisericii Ortodoxe. Privind- o
putem sa ne rugăm, la caz de mare nevoie si fără icoane si în afară de biserică, dar în rugăciunile noastre în faţa acestei ferestre deschise către cer, care este icoana, vedem, înîelegem, ne împărtăşim din plin de harul îndumnezeitor care a înnoit chipul si lumea din icoana în faţa căreia ne aflăm. Este o experienta de doua ori milenară, cu rădăcini în însuşi faptul creării omului si în Persoana celui Care este “Chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevazut” (Coloseni 1, 15).
Ce putem spune despre icoana noastra ortodoxa româneasca? Dupa cum stim, Ortodoxia a cultivat si cultivă si un specific national; pe care îl gasim si în icoană. Nu este locul si nici spatiul pentru a consemna într-o masura mai mare, asa cum merita sa se spuna, ci vom spune doar câteva cuvinte. Icoana noastră se caracterizează printr-o masură cumpanită între omenesc si duhovnicesc în înfăţişarea chipului omenesc: este o măsură care ţine seama de formula calcedoniana: fără schimbare si fără amestecare, adică omenescul nu este înghiţit de duhovnicesc ca în unele vechi fresce bizantine, dar nici invers, ca în arta religioasa a Renaşterii. Sunt chipuri pline de bunăcuviinţă care acoperă o adâncă trăire duhovnicească învăluită de o smerenie de care era stapânit permanent Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 1,15). Duhul comuniunii persoanelor sfinte cu natura din icoana si mai ales cu privitorul sau închinătorul se lasă lesne de perceput chiar si celor din afara Ortodoxiei.
Pentru a pătrunde cu adevarat în duhul icoanei trebuie să urmăm drumul pe care l-a strabatut practica Bisericii pâna astăzi, si occidentalul trebuie sa se situeze în universul religios si liturgic în care se situează icoana.
Icoana este făcută pentru a-l ajuta pe om în desăvârşirea sa duhovnicească, cşci ea îl ajută să primească harul chiar de la izvorul acestuia. Omul se concentrează în rugaciuni si se slujeste de icoana ca de o unealtă care-i îngăduie să-si îndrepte rugăciunea către arhetip (persoana înfătişată în icoană).
Faptul că ne-am rugat lui Dumnezeu având în faţă o icoana în care am privit o persoană si o natură în starea de înnoire a făcut să fim mai legaţi de oameni şi de natura, de oamenii pamântului, de stramosi, de natura patriei în care duhul mioritic este expresia populară a duhului Ortodoxiei noastre româneşti, în care cerul se uneşte cu pamântul în nunta bucuriei nesfârsite a celei de a opta zi, a desăvârsirii.Amin!
pr Vasile Beni

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]