Supliment aniversar-Melania Cuc, 70 de ani !

Melania Cuc: Archiudul este buricul Pământului !

MM. - De ce ne naştem pe acest pământ? Oare există pentru fiecare un scop anume stabilit de Dumnezeu?
MC. - Nu ne naştem. Renaştem! Eu cred într-o continuitate, dacă nu prin încarnarea promovată de sectele hinduiste, prin perpetuarea spiritului, a energiei care se conectează la « generatorul suprem al Universului », o lentilă imensă care ne focalizează. Dacă vrei, poţi să îi spui Dumnzeu, Alah… Zalmoxe, Zeul Panteră etc. De ce se nasc munţii? Poate pentru a ne oferi, prin naşterea lor, cel mai fascinant spectacol pirocastic, era să zic pirotehnic, erupţia vulcanilor, restaurarea faliilor, - râurile îşi schimbă matca, oceanele se zbat în vâltoarea unde se bate dimia cioarecilor… Suntem o verigă din lanţul trofic şi o monadă din universalitatea vieţii veşnice. Continuitatea este certitudine indiferent de ce spun falşii profeţi ai zilei. Doar că nimic nu este bătut în cuie, totul este mişcare, aşa ca volutele ADN- ului, spirale. Fiecare are un rost pe pământ. Unii dintre noi îl dibuim, încă de la început. Alţii murim fără să fi aflat de ce am fost trimişi să tragem la plug, să iubim, să jelim… să facem degeaba umbră pământului. Din fericire pentru noi, venim din pântecele mumelor noastre, gata amnezici. Nu ştim nimic despre Început. Apoi, când murim, suntem muţi, nu putem mărturisi despre locul în care plecăm. Va fi doar un cerc? Mi-ar plăcea să fie aşa, un cerc de cretă caucazian, un cerc în care să ne simţim protejaţi.
MM. - Evoluţie, echilibru, menire, dualitate, întâmplare, dorinţă, continuitate, în ce crede Melania Cuc?
MC. - Mă arunci dintr-un colţ în altul de ,,ring”!!! Pentru fiecare cuvânt notat de tine, în parte, am putea găsi motive să scriem o carte. Să le luam pe rând… Evoluţie. Personal cred în evoluţie, nu doar prin dobândirea cunoştinţelor  scolastice, a regulilor de comportament în societate. Evoluăm, sau involuăm, în timp, pe etape, în funcţie de foarte mulţi factori din afara noastră, dar mai ales de starea de sănătate. Dacă te doare o măsea, de exemplu, nu poţi fi fericit, să te gândeşti la evoluţia spiritului. Mie, aşa mi se întâmplă. Nu suport durerea fizică, nu ştiu cum să o înduplec să plece. Evoluez doar atunci când în jurul meu, şi în lumea mea lăuntrică este pace. Nu sunt tipul belicos. Ca specie, de la Darwin citire, evoluăm, evoluăm…, dar tot animal rămânem în cazul în care nu punem un strop de dumnezeire în trupul ăsta de tină. Se spune că în viitorii doi ani vom evolua galopant. Cauza: Centura fotonică spre care tindem. Deci revenimn la alb şi negru. La întunerc şi la lumină. Centura fotonică despre care vorbim, ca despre minunea de la Maglavid, este lumină. Suntem creaturi de lumină, chiar dacă o vreme ne-am scutit de intemeperii în fundul grotelor. Eu cred mai mult în evoluţie personală, nu cred în saltul de grup, nici în deşteptarea la grămadă. Fiecare om este un univers, şi aşa, univers lângă univers, formăm Întregul. Echilibru. Aici stă minunea, adevărul. Totul cu măsură! Ce e prea mult strică, ce e prea puţin te ucide cu încetinitorul. Mediana, calea de mijloc, este esenţială în gestionarea vieţii la scară planetară, dar, repet, pornind de la individ ca etnitate de sine stătătoare. Menirea. Am mai vorbit despre rostul cu care am fost trimişi pe pământ! Avem, sigur, o menire, dar trebuie să ne-o descoperim. Nu toţi avem bătălii de dat pe golgota pământeană. Unii dintre noi trecem ca un cuţit prin ceapă, prin viaţă. Alţii, ne războim cu titanii, dar şi cu morile de vânt. Şi totuşi, aveam un destin, o menire. Ce facem cu ele? O întrebare care ar trebui să ne preocupe mai mult, pe părinţii de copii, pe dascălii de elevi, pe preoţii de enoriaşi… Sunt mulţi dintre noi care se pierd în hăţişul vieţii. Nu au  compasul şi busola care să le arate încotro să îndrepte catargul caravelei persoanale pe timp de furtună. Multe astfel de nave-umane eşuează lamentabil. Menirea lor? Nu ştiu. S-o caute filosofii! Dualitate. Ca şi Ianus, avem două feţe, cu una ne afişăm în lume, şi chiar dinaintea E-ului. Cu cealaltă trăim în obscuritatea cea mai intimă. Este periculos când cele două componente duc la scindarea personalităţii integre, fac dublă personalitate. În ceea ce mă priveşte, m-am folosit de dualitate de multe ori, mai ales atunci când a trebuit să fac un compromis nevinovat, pentru a păstra echilibrul unei situaţii delicate. Cred că în toate culturile lumii, dualitatea este aşa, ca hârtia de turnesol, care evidenţiază un fenomen, şi fără dualitate nu putem exista. Întâmplare. Nimic nu este întâmplător. Totul are un rost, o cauză bine definită, deşi de multe ori nu conştientizăm. Credem că datorită unei anume ÎNTÂMPLĂRI  am ajuns într-un punct x sau y. Eu cred că gândul nostru (softul) în creier (harddiskul) ca un computer extrem de sofisticat, procesează datele pe care i le furnizăm prin cele cinci simţuri ştiute şi prin celelate ,,n” simţuri pe care, ca specie, le-am avut, dar le-am pierdut în timp, prin nefolosinţă. Întâmplările ni le programăm instinctiv. Eu cred în aceste interconexiuni umane şi în creierul Omului, care are mult mai multe valenţe decât le putem bănui. Dorinţă. Trebuie să-ţi doreşti ceva pentru ca acel ceva să prindă contur, să se transforme în materie, în fenomen… Instinctiv, a fost o vreme în care mă feream să îmi pun dorinţe, fie şi numai în gând. Îmi era frică de îndrăzneala mea de-a cere, de-a implora un lucru, un statut social etc. Ba mai mult, când îmi doream cu ardoare să se întâmple ceva, în ceea ce credeam eu, că ar fi fost în favoarea mea, mergeam până acolo încât negam Dorinţa. Cred că astfel am pierdut enorm. Acum simt că pentru a da dimensiuni unei dorinţe, dacă aceasta nu este absurdă, trebuie să o defineşti mai întâi, să îi dai formă imaginară şi să perseverezi în menţinerea ei, ca idée, în creier. Apoi, intervine voinţa!, tenacitatea şi transpiraţia muncii. Mulţi oameni se nasc cu talent, dar puţini reuşesc să devină scriitori. Se pierd pe drum, eşuează între două puncte, deşi dorinţă ar fi avut să îşi vadă numele pe o copertă de carte. Continuitatea. Ea este lanţul care ne leagă între generaţii, dar şi în activitatea pe care o desfăşurăm zilnic. În scris, fără o continuitate a ideilor, a lucrului pe hârtie, fără disciplină, nu iese nimic. Uneori, ca şi în viaţă, şi în scris, intervin spaţii albe, timpi morţi, zile în care, eu, spre exemplu, dacă nu scriu, susţin că nu am făcut nimic, deşi în ziua respectivă am gătit, am spălat rufe, am bârfit cu pretenii… Continuitatea ţine şi de seriozitatea unui individ. A persista în a continua într-un lucru nepotrivit ţie, este o prostie. Trebuie să ştii când să-i pui punct, chiar şi unui roman, să scrii “Sfârşit”, apoi s-o iei în alt sens, pe alt drum.
MM. - Locul naşterii: Archiud. Pentru cititorii virtuali de pe această planetă, pentru canadineii, alături de care te-ai hotărât să te stabileşti, cum le explici unde este Archiudul?
MC. - Archiudul este buricul Pământului! Glumesc. Aveam o prietenă în perioada mea de Bucuresţi, care era de-a dreptul intrigată că eu, în mai toate emisiunile pe care le aveam la Radio România sau în reportajele literare pe care le publicam în revista Uniunii Scriitorilor, în Luceafărul, pomeneam de Archiud. Atunci, pentru mine Archidul era ca Steaua Polară. Un punct luminos în bezna incertitudinilor.Aveam un CEVA după care îmi orânduiam dorinţele cele mai tainice, un loc unde îmi căutam rădăcinile şi înspre care vărsam destule lacrimi de dor. Nu sunt patetică, dar locul natal este ceva ce nu poate fi definit fără să fii suspectat de fanfaronadă. Celor din Lumea Nouă, îmi este simplu să le arăt un punct pe Mapamond. Este locul unde s-a născut mitul lui Dracula. Eram la Fredericton, în Canada, în urmă cu mai bine de zece ani, şi  ginerele nostru Hal ne-a dus la Muzeul oraşului. Era un loc în care ei îşi făureau Istoria locală. Fredericton este un oraş aşezat de-o parte şi de alta a râului St.Laurent, care, de fapt, este un fluviu. Acolo tăriseră sute şi sute de ani triburile indiene, aborigenii. Au venit mai întâi englezii peste ei, cu muschete şi luptători instruiţi. I-au împins pe indieni înspre nord, şi au colonizat zona. Au venit şi francezii. Cele două tabere, sub steagul  războaielor pe care le duseseră în Europa, s-au bătut între ei şi acolo. Nu ştiu cine a câştigat războiul. Cert este că la locul bătăliei există două monumente, unul pentru soldaţii francezi, celălat, pentru soldaţii englezi. Toţi sunt eroi. Oraşul a devenit un punct comercial, acolo se întâlneau negustorii de blănuri scumpe cu cei care vindeau marfă europeană, industrială. În Fredericton, emigranţii sunt abia la a şasea generaţie. Rudele mele fac parte dintr-o familie întemeetoare a aşezării şi sunt tratate cu respectul cuvenit de Ziua Canadei. Acolo, la Muzeul Primăriei am văzut o hartă uriaşă, TERRA noastră cea frumoasă. Fiecare vizitator înfigea un steguleţ în spaţiul care delimita ţara de unde provenea. Am căutat, mai întâi, Europa… apoi, România, Transilvania…şi, am pus steguleţul meu pe un firişor de culoare bej, care voia să reprezinte colinele Transilvane. Aceea era Patria Mea!
 MM. - În ce vremuri a venit Melania pe lume? Care era starea lucrurilor pe vremea aceea?
MC. - Ai mei, prin tradiţie, au fost membri ai Partidului Naţional Ţărănesc. Apoi, tata, nu ştiu cum a ajuns în Partidul Social Democrat. Venise de pe front şi probabil avea camarazi cu aplecare spre democraţia care se propovăduia peste tot în Europa. Îmi amintesc că în lada de zestre a mamei, era un sertăraş, un ,,puic” cum îi spunea pe la noi. Acolo erau păstrate actele noastre importante, salbele din bani de argint ale mamei şi, sub cartonul care dubla fundul sertarului, am găsit un carnet cu coperte roz. Era carnetul de membru al Partidului Social Democrat, cu numele tatei trecut acolo. Asta era pe când, deja învăţasem să citesc, pe când partidul în care el crezuse, ,,fuzionase” cu Partidul Muncitoresc Român. Tata devenise peste noapte, fără să-l întrebe cineva, membru al marelui partid. Asa se face că ascunsese carnetul cu coperţi roz-bombon, sub salba cu bani de argint, salba din care, din când în când, mai scoteau o monedă cu efigie regală, şi o vindeau pentru a plăti dările la fisc. Aveam, cred, în jur de zece hectare de pământ. În parte ţelină de cosit, şi altul pe coasta unui deal care despărţea Archiudul de Budurleni. Pământ tare ca sâmburele şi pe care ai mei îl lucrau cu sudoare şi cu preţul sănătăţii lor. Nu ştiam prea multe despre politică, nici că fusese o vreme, în care bunicul îşi permisese cam din munca lui, să-şi ţină băieţii la facultate, la Cluj. Când am deschis ochii spre lume, pe uliţa noastră eram singurii care mai aveam doi cai şi o vacă cu lapte. Seara, când mama mulgea vaca, venea un copil din vecini, care avea TBC, şi mama îi turna în ulcică, laptele cu spumă călduţă. Copii erau palizi, flămânzi poate, dar erau veseli. Eu eram, pe atunci, singurul copil la părinţi şi în toată familia. Aşa că, nu pot spune că am ştiut ce este foamea sau că nu am avut rochiţă nouă de Paşte sau paltonaş de Crăciun. Eram răsfăţată! Cei mari se fereau să vorbească prea multe de faţă cu mine, pentru că eram guralivă şi spuneam tot ce ştiam primului om care ne intra în casă. Archiudenii nu sunt oameni care să se revolte. Sunt blânzi, muncitori şi aşteaptă ca altcineva să le rezolve problemele. Cred că asta li se trage de la vremea când, în sat au fost stăpâni, pe rând, mai multe familii de grofi unguri. Vecinul nostru, căruia noi îi spuneam badea Şoamu, fusese cociş la ultimul grof, stăpânul lui îl adusese din pusta ungurească şi omul învăţase cu greu să vorbească româneşte. După ce groful a plecat, în 1918, badea Şoamu cu lelea Moari au rămas pe loc. Bunicul Simion, leat cu el, îl întreba: ,,Mă Şoamule, da’ de ce nu meri la neamurile tale din Ungaria?” Ungurul râdea şi îi da răspuns cu o sinceritate care ne dezarma pe toţi: ,,Cum să plec, mă omule?! Oameni care să rabde să le pui cizma pe grumaz, şi să nu zică nimic, apoi nu am mai văzut până aici!” Cam aşa era spiritul archiudeanului, văzut prin ochii unui străin, care s-a statornicit acolo, şi acolo îşi şi doarme somnul de vechi. Şi totuşi, într-o zi de vară, prin deceniul 50, veniseră meşterii lemnari să ne ridice grajd nou. Erau gata să pună steag din crengi verzi pe acoperiş până sâmbăta următoare. Erau ei molcomi, dar atenţi la detalii. Eu eram prezentă la eveniment, ca întodeuana. Nu îmi scăpa nimic din ce se întâmpla în ograda noastră. Mai întâi, am auzit duduitul motorului. Apoi am văzut o maşină cu prelată kaki, care a intrat pe uliţă, apoi pe poarta  noastră. Toată lumea încremenise. Mama a încercat să mă bage în casă, dar nu a reuşit. În clipele următoare, doi soldaţi au urcat pe scară, l-au înşfăcat pe unul dintre meşteri. Nici nu ne-am dezmeticit bine, şi omul era în maşina ,,siguranţei” şi dus la Raion. L-au ţinut acolo vreo trei zile. Apoi a venit acasă cu un ochi vânăt şi braţul drept în ghips. Nu a spus niciodată pentru ce a fost arestat, dar lumea vorbea cum că… spusese bancuri cu Stalin la făgădău. Evenimentul acela m-a urmărit toată viaţa şi este pentru prima dată când îl povestesc.
MM - Cum era satul copilăriei, uliţa pe care alergai sau te jucai cu copiii vecinilor?
MC. - Satul copilăriei a rămas viu în memoria mea. Cred că tuturor ni se întâmplă aşa. După 1997, am revenit Acasă. Am părăsit Bucureştiul, fără niciun regret. Eram bolnavă de o maladie, cărora medicii nu îi puseseră încă un nume ştiinţific. Eram bolnavă de Dor. Nu este o metaforă. Eram obosită fizic şi psihic, mă prăbuşeam mergând pe stradă şi cu greu făceam faţă problemelor din redacţia, din Casa Presei, unde lucram pe atunci. Am hotărât brusc să plecăm Acasă. Cumpărasem deja, cu un an înainte, o căsuţă la Archiud, dar nu era pregătită să ne primească în toiul iernii. Am abandonat totul în Capitală, şi am venit să mor acasă. Cel puţin aşa am crezut atunci. Nici acum nu înţeleg cum soţul meu s-a luat după mine, mi-a cântat în strună, m-a aprobat în cel mai nebunesc imbold.  Era în februarie. Zăpada cât geamul şi casa îngheţată bocnă. Am făcut focul şi am dormit din prima noapte acolo. Zilele următoare mi s-au părut extraordinare, era ca şi cum aş fi plonjat înapoi în copilărie. Recunoşteam fiecare detaliu din natura albă, dealurile de o parte şi de alta a satului. Zugul, apa care curgea chiar pe sub mejdia grădinei noastre. Eram ca într-un basm. Curând am abandonat medicamantele prescrise de medici. Apoi, a venit primăvara… Au ieşit sălăţelele, păpădiile, ciuboţica cucului… Au înflorit păpădiile şi o mulţime de albine şi de fluturi au dat iama în mălinul din faţa casei. Deşi îmi luasem concediu fără plată pentru 6 luni, atunci am hotărât să rămân acolo încă o perioadă. Nu ştiam pentru cât timp. Se anunţa o vară frumoasă şi mătuşa Elena, sora mamei mele, mi-a adus o cloşca şi 24 de ouă! Eram în extaz. Nu mai aveam vârstă. Săraca pasăre, a scos primul rând de pui, apoi am ţinut-o mai departe pe cuib, adăugându-i în fiecare zi, câte unul, două ouă! Era buimăcită. Nu ştia ce i se întâmplă. Am avut pui de găină, răţuşte, curci, gâşte. Soţul meu a făcut gard pentru ele şi le hrăneam cu pâine de la prăvălie. În vara aceea au fost foarte multe furtuni. Eu ador vijelia, furtuna năpraznică, atunci când arborii îşi unduiesc crengile, portejându-le ca şi cum s-ar lupta cu un duşman invizibil. Îmi plac fugerele care brăzdează cerul, ascult tunetul ca pe o simfonie care marchează bucuria naturii în consonaţă cu inima Omului. Am avut parte de astfel de spectacole de « sunet şi lumină ». Mă încărcam cu energie cosmică. Mă simţeam din ce în ce mai bine. Începeam să ies pe câmpul din jurul satului. Am primit o căţeluşă, o corcitură neagră ca pana corbului, pe care am botezat-o Ledy. Mergeam cu ea pretutindeni. Soţul meu a prins să cunoască oamenii satului. Oamenii îl cunoşteau pe el şi se creaseră câteva prietenii, de care mă mir şi acum cum au rezistat, fără afintiăţi de percepţie. Cred că Omenia  era cea care prima. Eu am regăsit oamenii pe care îi ştiam din copilărie! Am refuzat să cunosc oameni tineri. Nu aveam defel amintiri comune cu dânşii. Era totuşi un ,,ceva” care mă deranja nespus, mi se părea că satul acela, satul meu, pe care îl purtasem o viaţă cu mine în gând, acum trebuia să-l împart cu străinii. Uneori eram furioasă simţind că locurile acelea nu erau iubite de oameni, pe cât ar fi meritat. Acesta este şi azi, satul copilăriei mele! Un abur din duhuri de oameni şi duhuri de plante şi animale, pentru că şi ciurda, şi turmele de oi, stava de caii... toate, toate au un loc al lor, în ceea ce a fost, dar nu va mai fi Satul meu...Cimitirul s-a mutat pe locul unde a fost via bunicului Simion. Un fel de colţ de rai, despre care, până şi cei care nu l-au cunoscut pe bunicul, vorbesc cu admiraţie. Acolo mi-e cel mai greu să stau şi să privesc în trecut! Am copilărit la umbra viţei de vie, sub nucii batrâni, lângă merii şi perii altoiţi de bunicul. Acum, nimic din tot ce este acolo nu-mi mai aparţine, nu mie, ca individ, ca unul dintre moştenitorii de drept, după crângătură de sânge, ci mie ca om care încă este viu, are gânduri, proiecte. Acolo, îmi spunea bunicul ,,povestea” lui Oedip sau cea a lui Hamlet. ,,A fi sau a nu fi”! Bunicul ducea naraţiunea în felul lui, ţărănesc, dar cu sămânţa filosofiei universale bine păstrată în substratul cuvintelor, un dialect local distinct. El a fost un ţăran autodidact. Citise la vremea lui, cât toţi ţăranii dintr-un sat întreg. Aşa îmi amintesc că a fost satul copilăriei mele, un loc în care nu am auzit pe nimeni bârfind. Înjurăturile, suduiturile, erau crâncene ca rezonanţă, lovindu-se de timpanele noastre, ale copiilor neştiutori, dar nu ne afectau; totul făcea parte din întregul acela, în care semnul Crucii şi Rugăciunea erau Sfinte. Sacru şi profan!!
 
 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5