Melania Cuc şi puterea cuvântului

Născută pe meleaguri bistriţene, la Archiud, Melania Cuc a trecut de mulţi ani graniţele ţării, fiind unul dintre scriitorii drepţi şi adevăraţi ambasadori ai culturii române. Nu întâmplător, aşadar, pe lângă faptul că este membru al Uniunii Scriitorilor din România, face parte şi din Asociaţia Scriitorilor de Limba Română din Quebec-Canada, dar şi din colectivul redacţional al revistei ( electronice) AGERO din Stuttgart. După cărţile de poezie Peisaj Lăuntritc, Dincolo de jertfă şi iubire, Vine Moş Crăciun, Versuri scrise pe zăpadă, Căsuţa cu poveşti, a urmat o lungă perioadă, de peste 10 ani, în care Melania a scris proză. Şi a făcut-o foarte bine, cu sufletul poetei descătuşat în cuvinte. Dantelăria ce se imprimă din creaţiile Melaniei Cuc este, nu întâmplător, datorată binecuvântării astrelor, o clipă a nemuririi, integrată în artă. Meritele Melaniei se văd şi prin sutele de cronici favorabile care i-au fost dedicate de critică, prin prezenţa în 22 de antologii, prin cele 32 de premii naţionale şi internaţionale pentru literatură.

Personal n-am simţit nici măcar o clipă, că în toţi aceşti ani, Melania Cuc ar fi trădat poezia. Din contră, toate cărţile Melaniei sunt adevărate poeme, cuvintele creionând metafora existenţei pe drumul frumuseţii netrucate. Primul volum al anului 2010, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mureş, este o adevărată declaraţie de dragoste pentru vers. O iubire care nu a dispărut niciodate, din momentul în care moaşele Archiudului îi suflau Melaniei în leagăn colb aurit dătător de putere asupre slovelor. “Îmi las capul pe genunchi, / Vorbesc în limbi moarte ;/ Strig preţul cărnii invers. / Nu cântăresc ; / Mă vând pe bucăţi/ În piaţa sută la sută de vegetale/ Aştept muşterii/ Să-mi facă safteaua !”, spune eul liric, care continuă apoi într-un altu registru, al reversului medaliei: „Eu sunt samsarul cu / Poeme de dragoste, / Sunt omul tău cel mai bun, / Care mi-am pus capul / Pe viitorul butuc”. Sacrificiul pe altarul poeziei este vizibil, deşi eroina din versuri emană chiar şi dincolo de versurile care şochează, pesimiste, un optimism greu de controlat. Aşa este Melania Cuc, omul care întreţine prietenia, întreţine relaţiile între cuvinte, parcă aliniindu-le precum pe cătanele ascultătoare ca să iasă totul la superlativ: „Vă scriu despre dragoste/ De aici/ Din / Sicriul plin cu litere nefălţuite”. Nu surpind flash-urile de imagini cu pronunţat caracter religios: „ Ţin cu amândouă mâinile / Deasupra capului / Cununa cu toţi spinii / Imaginii publice / În flăcări”. Sunt părtaşi în poezia Melaniei, la evenimentele creaţiei toată spuma civilizaţiei: „ În amfiteatrul / Cu vulgul ce clănţăne seminţe / Şi artişti fluierând / Zeiţa din tragedia antichităţii”. Poezia este ca pâinea, ca hrana dătătoare de viaţă: „În căuşul de palmă / Mă ascund ca o pâine / Neagră, saţioasă, / Fără idealuri”. Divinitatea creatoare este cea dătătoare de apa vieţii, cel care face regulile: „Dumnezeul meu / Este prizonierul perfect / Din împărăţia zăpezii. / Singurul fără de pată, / Căutător de aur / Şi vânător de reni din porţelanuri...”.

Totul, absolut totul, vibrează sub peniţa fermecată a poetei: „Fac paşi în paşi / Prin nămeţi de petale / Şi / Cuvintele nerostite / Prind floare devin / În locul lor / Din dicţionare”. Cuvântul este puternic, este întăritorul existenţei, dând din vrednicia lui şi celei care îl înnobilează: „ Sunt / Muntele cu un singur versant / Pe care se caţără / Liniştea. / Un / Abis absolut / Şi două aripi sfâşiindu-se / Peste trupul şoimului din decor”. Melania Cuc ascultă cum urlă la Lună lupul cel alb, dar şi cum creşte roua pe bobocul avid de viaţă. Melania ca un înger, înmulţeşte seminţele în humusul luminat, ca un brad de Crăciun, căutând urmele sandalelor lui Iisus. În noaptea fără lună, în poemele Melaniei, copacii sunt înfloriţi, iar litera luminează conul de veac. Ce ar fi putut fi poetul: „ Aş fi putut fi/ Torent sau lumină, / Un testament alb ca / Primul dinte ce sparge / Gingia unui copil. / În oglindă privit, / Eexerciţiul meu / Este de rutină, / Un admirabil defect / De memorie colectivă”. Poeta scrie despre dragoste, în aşteptarea norocului, făcând un autoportretul perfect, în care se găseşte şi Dumnezeul meu, care ne scoate la liman. Din suflet cresc şi-nfloresc irişi minerali, urcînd în aceeaşi spirală împreună prin viaţă şi moarte peste umărul cuvintelor. Fructele-poeme s-au copt dintr-o suflare, crescând aroma pentru meşterul puternic. O poezie a frumuseţii, a clarităţii, a profesionistului care şi-a câştigat deja prestigiul de poet adevărat. Melania Cuc este zâna care farmecă cuvintele şi prin ele şi pe noi, cei care îi citim opera. O poveste a ancestralului, a adâncurilor coborâte din inima fierbinte, doritoare de artă.