În memoria Domnului profesor doctor Gheorghe Pleș: Feedback pentru o viață entuziastă

Exponent al Școlilor Năsăudului, școli unde a servit la catedră, dar pentru care a și croit o istorie exhaustivă în trei tomuri omonime, premiate de Academia Română, cărturar erudit, cercetător, bunul nostru profesor de matematică de la Colegiul George Coșbuc, Năsăud, domnul profesor Gheorghe Pleș și-a luat brusc, fără nici un preaviz, „Rămas bun!”. Eu îl credeam nemuritor. Precum era în perioada anilor mei de liceu, acum 25-30 de ani, așa îl regăseam și acum, înainte de a pleca de lângă noi. Neschimbat. Mereu construind fire culturale laborioase, cu o vivacitate de invidiat. Și poate ideea de nemurire e justificată prin faptul că, realmente, cel care este viu și adevărat aici, viu rămâne în vecii vecilor. Și Lumina lumii ne încredințează că așa este.

Gheorghe Pleș, „veșnic tânăr și ferice”, a făcut și cercetări legate de iubita eminesciană Veronica Micle, fiică a Năsăudului. Ne-a trimis cartea „Veronica Micle – între mit și adevăr” într-o după-masă luminoasă din toamna trecută, prin delicata dânsului soție, Livia Pleș, fosta mea profesoară de chimie din liceu. Domnul profesor mi-a recomandat să încep lectura cărții cu proza din partea a III-a, „Roata norocului, Ana Veronica” – proză scurtă. Îmi pusese și un semn edificator, cu specificarea: „Ionelușu, partea a III-a”. L-am sunat, ulterior lecturii, pentru a-i împărtăși impresiile răscolitoare. O construcție elocventă despre destinul tulburător al familiei Veronicăi Micle, istorie redată fluent, susținută de detalii concludente. Fiecare dialog era animat, mai ales din partea dânsului, de un tonus bun, de generozitate, de rafinament. Un spirit pătrunzător și sensibil, cunoscător și privitor în lucruri.

La evenimentele culturale bistrițene/ județene, când ne întâlneam, mă provoca adesea cu întrebări specifice pătrunzătoare legate de premiera unui film, de lansarea vreunei cărți, întrebări subtile, la care aștepta răspunsuri cu miez și nu ezita să fie critic, constructiv, dar cu blândețe. Era implicat în realizarea unor filme documentare despre personalități, evenimente marcante din istoria neamului. Pentru că înțelegea avantajele unei viziuni exhaustive, a coordonat și proiecte internaționale memorabile. Oportunitățile oferite prin schimburile de experiență cu licee din Franța au oferit elevilor năsăudeni șansa unei deschideri spre o cunoaștere mai profundă a lumii. Pentru noi, imediat după revoluția din ‘89, evadarea europeană educativă și culturală spre obiective  turistice din Paris, Veneția, Milano, Viena... ne-a marcat.

În topul amintirilor liceene, care-l au ca protagonist pe domnu’ profesor, se găsește și primul test la matematică din liceu, cu dilema „Ce este matematica pentru fiecare?”. Eu am scris răspunsul în versuri. Iar dânsul, vigilent față de această formulă de exprimare, a cultivat doza de creativitate literară descoperită și, la un moment dat, mi-a acordat o pagină în revista „Tribuna ideilor”, nr. 3 (13)/ 1995, în care mi-a făcut o prezentare întremătoare, m-a botezat Ioneluș, s-a îngrijit să public alături o povestire pentru copii și niște problemuțe în versuri. Anul trecut, prin noiembrie, i-a trimis pagina scanată soțului meu, lui Olimpiu Nușfelean (cu care purta dialoguri culturale efervescente), alături de mențiunea: „Mulțumiri pentru promovarea volumelor mele în nr. 2/ 2020 al Mișcării literare. Iată feedback-ul meu, sub forma unei duioase replici, GgP”. Acum, după recitirea cuvintelor dânsului din prezentarea menționată, „O viitoare învățătoare își descoperă vocația”, constat poate cu mai multă acuitate perspicacitatea limbajului pedagogic, filtrat printr-o privire empatică.

La practica pedagogică de la Școala de Aplicație din Năsăud era de o rigurozitate... matematică. Întocmea/ completa tabele cu criterii de evaluare, cu procentaje defalcate, sutimi, zecimi, oferite pentru redactarea proiectului, organizare, inovație, dinamism etc. Parcă-i văd liniaturile... La începutul clasei a XII-a, în toamna lui 1994, ne-a spus că o să fie foarte atent la cum ne proiectăm activitățile didactice, cum le susținem, ce doză de ingeniozitate dovedim, iar, la finalul anului, în urma „jurizării”, ne va oferi un Premiu. Un concurs atipic. Mi s-a părut foarte antrenant și stimulativ. E o artă să găsești formule inedite de a menține treaz entuziasmul elevilor pentru o cauză educativ-formativă. Și..., în 13 iunie 1995, pe volumul „Poezii cenzurate”, de Adrian Păunescu, a oferit un fel de dedicație premiatoare: „Elevei Ionela Mureșan, cu prețuire pentru interesul acordat optimizării demersului pedagogic, pentru originalitatea, pasiunea și sensibilitatea dovedite în anul școlar 1994/1995. Prof. Gheorge Pleș”. A fost premiul care m-a emoționat cel mai mult. Mi-a dat aripi. Cel mai important premiu al carierei mele de elev. Mai ales că era venit din partea unui profesor de științe exacte. Simțeam că îmi înțelege înclinația spre creativitate și dezinvoltură. Evident, acest imbold a contat mult în identificarea sectorului profesional propice, găsindu-mi, la un moment dat, libertatea de expresie mai autentică în atelierele literar-creative pe care le coordonez, de peste 12 ani, la Palatul Copiilor Bistrița. Îi rămân profund recunoscătoare, dar nu știu dacă e suficient. Pe parcursul învățării, profesorii ne dau mereu feedback-uri, dar noi oare cum le dăm feedback-uri la ceea ce ne-au învățat? Și oare când? În timpul vieții? După ce nu mai sunt printre noi?

Am fost protejată prin această înțelegere și am rămas oarecum privilegiată, interesându-se de-a lungul anilor didactici cum îmi instruiesc „Ionelușii” prin diverse școli și instituții nonformale din județ. Profesorii noștri au așteptări și ulterior finalizării unor cursuri. Cred că uneori își pun mâna streașină la ochi ca părintele din Evanghelie în așteptarea fiului rătăcitor. Constat, cu o undă de amărăciune, că nu suntem destul de vrednici de dascălii noștri, elite ale unei generații de aur. Însă și noi, la rândul nostru dascăli fiind, învățăm să fim îngăduitori cu eventualele tatonări pribege ale elevilor noștri. În virtutea sufletului care nu moare, suntem împăcați, în nădejdea reverberațiilor afective. Toate se echilibrează în gândul învierii. Cuvintele sunt într-adevăr neputincioase, nostalgiile evidente, gesturile de recunoștință din partea ucenicului restante, dar nu deznădăjduiesc. Domnul profesor este nemuritor. Trăiește în fiecare dintre cei în care a sădit, cu har, cunoștințe, idei, crezuri, emoții.

Am încercat în zilele acestea să simțim pulsul timpului dânsului. Să-i fim aproape sufletului său, să-l pomenim în liturghia bisericilor, în rugăciunea inimii noastre. Domnul să-i facă parte de lumină neînserată! Ne-am străduit să pășim cu inima în convoiul care-l însoțea în drumul său spre odihnă. Să fim cumva, oricum, în legătură cu dânsul. Olimpiu Nușfelean, care îl prețuia mult pe domnul profesor Gheorghe Pleș pentru caracterul stoic, pregătirea elevată, capacitatea de cercetare deosebită, suna pe unii apropiați comuni să mai avem vești. Pe domnul profesor Ioan Seni – în mai multe răstimpuri. Popas la liceul năsăudean Coșbuc, unde mult a trudit, binecuvântarea pr. protopop Ioan Dâmbu, omagiul doamnei director Steluța Vîju, ca portavoce a generațiilor de dascăli și elevi ai Colegiului Coșbuc, popas la Biserica Sf. Nicolae, Năsăud, unde Domnul profesor cânta în corul Deisis, rugăciunea pr. Florin Rusu, cuvântul pr. Ovidiu Sermeșan... Îl plânge orașul și nu numai. Comunicări cu foști colegi, jeluiri și nădejdi. L-am petrecut cum am putut. Împăcați că și-a zidit casă trupului la Mănăstirea Florești, Cluj, sub Acoperământul Maicii Domnului, că sufletul său e mai aproape de taina privegherilor. În grija obștii monahale, care se ocupă cu știință și evlavie de toată rânduiala de pomenire. Se odihnește în sufletul blândei, distinsei sale soții cu chip de duminică, doamna profesoară Livia Pleș, în inima bunilor săi fii, Raluca și Valentin, în amintirea duioasă a noastră. Sperăm că vom face pelerinaj și la mormântul dânsului, cu lumini și flori, că vom evoca modelul său viu, că ne vom mai lua din restanțele ce le purtăm ca pe „repetabile poveri”, care-și așteaptă preschimbarea în certitudini de recunoștință, în gesturi care respiră.

Ioneluș/ Ionela-Silvia Nușfelean