In memoriam NICHITA STĂNESCU (1933 – 1983)

Azi, iubitorii de poezie şi frumos îşi aduc aminte cu tristeţe de cel mai iubit dintre poeţii români ai generaţiei Labiş, Nichita Stănescu, Nini pentru familie şi prieteni s-a născut în 1933 poate cel mai talentat şi cel mai iubit poet, după Eminescu şi până în zilele noastre.
Într-o confesiune despre ziua sa de naştere spunea : „M-am născut pe 31 martie,dar, îmi pare rău că nu m-am născut la 1 aprilie”, ziua sa de naştere fiind predestinată, ca şi zodia în care s-a născut, poeziei.
Dintr-un secvenţial biografic(„Autoprotet”) adresat scriitorilor macedonieni solicitat de aceştia pentru o carte de versuri tipărită în „ măiastra limbă macedoneană a lui Tarsko Sarov”, spunea: „Mi-am pus la mână ceasul de auzit şi la ochi ochelarii de micşorat timpul şi mi-am zis că, cel mai frumos autoprotet al meu în limba macedoneană, ar fi dedicaţia pe care o pun în fruntea cărţii, şi anume aceasta: „Iubite cititorule al meu din Macedonia îţi dedic această culegere de versuri cu prilejul faptului că ne-am întâlnit în timpul vieţii noastre, iar nu în timpul vieţii altora. Dacă nu este mulţumitor acest autoportret, aş mai adăuga faptul că a te naşte este o suprapunere, iar a muri, un strigăt”.
Da! A fost un strigăt în acel 13 decembrie 1983, când doar la 50 de ani poetul se stinge din viaţă. Avu o fire blândă şi luminoasă, ca ziua naşterii lui. Ursitoarele i-au fost darnice înzestrându-l cu extraordinare puteri creatoare, cu o frumuseţe de înger rebel şi o vitalitate uimitoare, egalată numai de infinita delicateţe sufletească. „Era un soare de pe vremea covrigilor cu susan./ Cu puţin înainte de-a se însera/ fiecare rază a lui/ mirosea aromitor ca şorţul mamei”(„Evocare”).
Nichita venea pe lume după o teribilă iarnă ploieşteană: 1933. Caragiale murise de 21 de ani. Eminescu intrase în nemurire de când scrisese „Luceafărul”. Amândurora le supravieţuiseră cuvintele . Îl bănuiseră pe Nichita. Îl aşteptaseră, dar nu l-au mai apucat. Aveau să-l primească la picioarele lor de oase, în cimitirul Bellu, după cincizeci de ani de când copilul şi fratele lor venise pe lumea limbii româneşti.
În viziunea lui Nini, „poetul este aidoma unei moaşe de ţară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a confunda moaşa cu miracolul naşterii ar fi un cântec al surzilor. Poezia poetului stârneşte poezia intimă a fiecăruia” .
Îmi amintesc şi astăzi că la o întâlnire a vestitului Cenaclu „Saeculum” de la Beclean, poetul Virgil Mazilescu, a coborât din Maramureşul istoric, unde se afla în pelerinaj cu poezia, vorba lui Gheorghe Pârja, care l-a adus pe Nichita la Biblioteca Judeţeană săptămâna trecută. Atunci Radu Săplăcan, aflat şi el în grupul celor care îl însoţeau pe Nichita în Maramureş l-a răpit numai pe Virgil Mazilescu aducându-l la Beclean, la un cenaclu unde poezia lui Nichita era venerată şi ridicată la un rang de înaltă ţinută. Prietenul acesta, apropiat a lui Nini, printre înghiţituri de horincă din stcla de plastic care-l însoţea, ni-l descria pe acesta ca pe un temperament contradictoriu şi paradoxal, profund influienţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca orice om civilizat, şi înlăuntrul spiritului său, dacă-l putem numi spirit, îndărătnic pe ce a cunoscut de unul singur, şi originar ca un barbar.
Laureat al Festivalului Internaţional „Serile de poezie de la Struga”, primind ca premiu „Cununa de aur” pe anul 1982, Nichita îi dedica cuvântul rostit de laureat „marelui prozator D.R. Popescu”, în care printre altele spunea: „Aici, în catedrala Sfânta Sofia, prin încoronarea unui om care visează şi gândeşte în limba română, se adevereşte , încă o dată, spiritualitatea plină de dor şi dumnezeiască a poporului român”. Cu puţini ani înainte de „Cununa de aur”, Nichita fusese laureat al premiului Fundaţiei Herder din Viena, drumul lui spre Nobelul binemeritat fiind întrerupt de un sfârşit tragic, dar Nichita ca şi Eminescu şi ceilalţi vor rămâne mereu în memoria noastră.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5