Menuț Maximinian, la ceas aniversar: Lupii tineri

Andrei Moldovan, preşedinte Asociaţia Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud

Propunându-mi să scriu câteva cuvinte despre Menuţ Maximinian, directorul celui mai cunoscut cotidian bistriţean, la ceas aniversar, mi-am dat seama că este destul de singular în peisajul personalităţilor din ţinut, ceea ce nu e deloc rău la urma urmei. Există în afirmaţia mea şi un paradox. Singular, cum am spus că e, nu este nicidecum un singuratic. Dimpotrivă. El are vocaţia grupului pentru care trudeşte, chiar dacă acest lucru înseamnă uneori abatere de la „normele” zilei.
Conduce un cotidian care a rezistat şi rezistă de decenii bune, într-o lume în care ziareler dispar precum gâzele, unele topindu-se înainte de a se naşte cu adevărat.
Screterul, cred eu, dincolo de profesionalism constă din faptul că redacţia se compune dintr-un grup (incredibil de mic pentru un cotidian!) în care există o unitate mai bine sudată chiar decât într-o familie, trecând de multe ori dincolo de sfera ziarului. Este acolo credinţă, solidaritate, dăruire, realităţi cu care nu ne întâlnim azi la tot pasul.
Apoi, Menuţ este şi scriitor cu patalama (membru USR, Filiala Cluj), dar e unul care „se rezideşte” mereu pentru confraţii săi, lucru rar şi aici unde orgoliile ocupă primul plan, fiind nelipsit de la reuniuni, colocvii, simpozioane, lansări de cărţi, recitaluri şi alte sindrofii, dând o gură de oxigen confraţilor, oxigen pe care fiecare îl foloseşte în felul său, cum se întâmplă de obicei.
Ca poet, nu face parte din niciun grup sau direcţie în contextul în care în jurul unor astfel de nuclee se întâmplă lucruri spectaculare, chiar dacă nu spectaculoase, menite să demonstreze că de acolo începe lumea, fie ea şi numai literară.
El este un nostalgic, un elegiac, dar unul profund, care ia sufletul satului şi-l duce cu sine în cetate acolo unde nu-l aşteaptă nimeni cu flori şi unde i se dau lecţii ca să reziste. Îşi asociază în toată aventura aceasta de poet elementul sacru ca pe o garanţie a durabilităţii, a neputinţei de a pieri. Este un sacru îmbătrânit (lucru evident pentru ultimele generaţii de poeţi), pândit şi el de tot mai desele tendinţe de înlocuire, de sacralizare şi mitizare a banalului, a cotidianului, a modelor apărute mai mult sau mai puţin accidentale. Aici se consumă freamătul său poetic, emoţiile sale lirice.
În sfârşit, sărbătoritul de azi este şi un etnolog, unul de bună calitate, mărturie stând studiile sale publicate în periodice de specialitate bine văzute la nivel naţional. Ele se vor vedea, cu siguranţă, şi în viitoarele volume care nu vor întârzia să apară şi care nu vor putea fi neglijate de literatura de specialitate. Există şi în acest domeniu o generozitate fără margini, am spune, din partea lui Menuţ Maximinian, o risipire de suflet mare, născută din iubire pentru rădăcinile care se văd din ce în ce mai puţin, pentru generaţiile care se sting şi care îşi lasă moştenirea într-o lume mai puţin prietenoasă. El nu se sfieşte să îmbrace portul popular, să prezinte spectacole folclorice, să reşlizeze emisiuni de radio şi de televiziune, să modereze reuniuni de specialitate. Toate vin dintr-o credinţă, dar dincolo de ea se simte şi disperarea (chiar dacă e cam tare cuvântul) cu care îşi doreşte conservarea tuturor acestor valori.
În ce ne priveşte, am beneficiat din plin de generozitatea lui Menuţ Maximinian. Directorul cotidianului „Răsunetul” a pus la dispoziţia Asociaţiei Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, gratuit, patru pagini ale ziarului, lunar, pentru un supliment literar - „Răsunetul cultural”, ajuns acum în al şaptelea an al apariţiei sale. Calitatea suplimentului a determinat Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România să îi acorde egida, ceea ce înseamnă o garanţie valorică. Spirjinul acordat ASS B-N (el fiind şi secretarul asociaţiei) este încă unul extins, dar nu ne propunem să facem un bilanţ în acest caz.
Revenind la singularitatea lui Menuţ Maximinian, pomenită la începutul acestor rânduri, am încercat să o comparăm cu ceva pentru a-i sublinia conturul. Nu am găsit potrivirea deplină nici în şoim, nici în vultur, nici în cerb, nici în alte orătănii. Luând în seamă paradoxul pomenit de noi aici, singura comparaţie care-l poate sugera pe om în coordonatele sale este aceea de lup tânăr. Asta nu doar pentru faptul că lupul este cel care îl însoţeşte pe om din zorii existenţei sale, nu doar pentru că strămoşii noştri sunt crescuţi de o lupoaică, nu doar pentru faptul că pe steagul bunicilor era un lup, nu doar pentru că fiara aceasta este prezentă în numeroase legende cu dăruire pentru om, ci mai cu seamă pentru că lupul este fiinţa care e capabilă de o dăruire nesfârşită până la risipire de sine, individual dar şi în grup. Mai ales pentru că noi, generaţiile cu părul alb, într-o lume din ce în ce mai grăbită şi mai debusolată, ne punem speranţa în lupii tineri.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]