Corespondenţă din Grecia

Meteora, locul unde îngerii ating cu aripa credincioşii

Cu inima plină de bucurie, cu gândul la minunile lumii, ne îndreptăm spre Meteore, locul unde cerul se întâlneşte cu pământul, unde îngerii ating cu aripa credincioşii. În limba greacă, meteora înseamnă “aerienele” sau “cea din văzduh” şi stâncile printre care autocarul se strecoară fac Cheile Bicazului să semene cu o jucărie de copil. Pereţii de piatră au o textură netedă, cu unii versanţi ciuruiţi de grote şi caverne, ca nişte imenşi colţi de şvaiţer, crescuţi inexplicabil, din câmpia netedă. Aici, în aceste peşteri, s-au retras grecii în timpul atacurilor turceşti, căutând sprijin şi adăpost în coloniile de călugări căţărate pe vârfurile inatacabile. În vremurile de război, mănăstirile de la Meteora au păstrat vii obiceiurile şi tradiţia greacă, ferind din calea invadatorilor arta, şi scrierile vremii.

Cei care au pus bazele acestui refugiu de credinţă şi cultură au fost trei călugări de la muntele Athos – marele centru religios al Greciei, astăzi aproape inaccesibil omului de rând. Meteora este o aşezare monastică, constituind cel mai important Centru Monastic Ortodox al teritoriului grecesc, după Muntele Athos. În prezent există 24 de mănăstiri, însă unele se găsesc într-o stare de ruină (Sfântul Duh, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae Padova), în timp ce altele se conservă foarte bine, intacte şi funcţionează (Marele Meteor, Varlam, Sfânta Treime, Rusanou). Sfânta Meteora, pentru mărturia ei creştină, istorică, arhitectonică, în general artistică şi geologică, este recunoscută ca una care trebuie să se păstreze şi ca monument ocrotit al omenirii de către UNESCO şi de către alte organisme internaţionale.

Construcţia lor nu a fost deloc uşoară, călugării având nevoie şi de 70 de ani numai pentru a ridica materialele pe stâncă. Urcarea se făcea numai cu scări de sfoară şi cu plasa. Abia de la mijlocul secolului trecut s-au săpat scări în stânci. Cu cât te apropii de Kalambaka, oraşul de la poalele pietrelor meteorice, sesizezi parcă mai clar frumuseţea şi imensitatea creaţiei divine. Stâncile au forma unor coloane stângaci cioplite, care se sprijină de pământ doar pe un colţ, dând impresia că se pregătesc să îşi ia zborul spre cer. Odată intrat pe acest drum, vezi, de o parte şi de alta, stânci imense, care au diferite forme şi culori, verdele vegetaţiei dispare şi apare gălbuiul pietrişului şi cenuşiul pietrelor.

De aici se vede o stâncă mai mică şi subţire, între celelalte mari, care stă dreaptă, spre cer. De la depărtare seamănă cu faţa unui om, cu nas şi ochi. Se spune că acesta este degetul lui Dumnezeu care ne arată că El este sus, şi veghează asupra noastră. Dar şi că mănăstirile şi cei care au trăit şi încă mai trăiesc în ele îşi îndreaptă rugile şi privirea doar spre cer. Drumul continuă acum doar printre stânci. Trece prin râpe adânci, se ridică pe dealuri şi se învârte în jurul stâncilor gata să cadă. Totul în jur este calm, blând, doar un vânt, uneori, mai molatic, alteori mai nervos, îţi mai distrage atenţia de la urcuş. Peste tot se văd stânci, şi, la poalele lor, pe sol, cunoscutele pâlcuri de arbuşti, caracteristici Greciei. În stâncile sălbatice se văd, din când în când, despicături din care mai coboară scări din lemn, vechi şi distruse, semn că pe acolo s-au nevoit mulţi asceţi. La urcare, undeva pe dreapta, se vede o peşteră mai mare, la jumătatea stâncii, de care atârnă mai multe scări şi o schelă din lemn. Aici era locul în care se retrăgeau monahii, luni în şir, pentru a se nevoi şi a scăpa de patimile lumeşti. Călugării „meteoriţi“ se ocupau cu rugăciunea curată, posturile aspre şi vegherile de toată noaptea. Şi unde putea fi căinţa mai mare decât în vârful acestor stânci, unde erau mai aproape de Dumnezeu? Sihaştrii erau mai predispuşi la contemplarea lui Dumnezeu, atunci când vedea cu ochii lor măreţia operei Lui. Singurătatea şi liniştea de pe vârfurile stâncilor îi ajutau pe monahi să îşi înalţe ruga cu mai multă stăruinţă către Creator. Datorită vieţii lor sfinte, şi ceea ce ieşea din mâinile lor tindea spre perfecţiune. Astfel, picturile cu care au fost împodobite bisericile erau făcute cu post şi rugăciune, fiind şi adevărate opere de artă, precum şi evangheliile pe pergament şi manuscrisele cu conţinut istoric şi liturgic, odăjdii brodate în aur, vase scumpe de argint sau aur, împodobite cu pietre preţioase şi mărgăritare.

Din secolul al XVII-lea începe declinul monahismului la Meteora, numărul călugărilor reducându-se drastic, multe dintre mănăstiri rămânând în paragină. Pe parcursul vizitei nu vezi nici un călugăr sau călugăriţă. Singura prezenţă monahală este persoana care face ascultare la pangar, dar care, de obicei, este doar frate de mănăstire. Dacă vrei să vezi un călugăr mai înduhovnicit sau să primeşti binecuvântare de la un „gherontos“ (duhovnic)... e mai greu.

Marea Meteoră

În secolul al XIV-lea, un monah deosebit de la Sfântul Munte, Atanasie, a sosit la Meteora şi a întemeiat prima mănăstire pe stânca ce atunci purta numele de Platilithos (piatra lată), pe care a redenumit-o Meteora. După ce a clădit o bisericuţă şi câteva chilii, a adunat 14 monahi de pe stâncile înconjurătoare şi a pus primele baze ale vieţii mănăstireşti. Puţin mai târziu, Ioan Uresis, fiul domnitorului sârb Simeon Uresis, a devenit monah şi s-a stabilit la Meteora cu numele de Ioasaf. Împreună cu Atanasie au condus mănăstirea la mare înflorire. Biserica a fost pictată cu fresce minunate şi mănăstirea s-a îmbogăţit cu turnuri, spital, chilii, bazine şi alte clădiri. Numărul monahilor a creascut şi au mărit biserica centrală, pe care au folosit-o drept altar. După ce au murit, Atanasie şi Ioasaf, pentru minunile pe care le-au făcut şi pentru viaţa lor cuvioasă, au fost recunoscuţi ca sfinţi. Moaştele lor sunt aşezate în pronaos, într-o raclă acoperită cu sticlă. Mănăstirea se află la 613 m înălţime, pe o suprafaţă de aproximativ 5000 de metri pătraţi.

Pe partea urcuşului are înălţimea de 250 de metri, iar cele 115 trepte abrupte şi neregulate, care conduc la intrarea mănăstirii, au fost săpate în stâncă, după 1923. Scările de sfoară astăzi sunt desfiinţate şi plasa agăţată din turnul special construit transportă numai obiecte. Au construit şi un scripete electric care face legătura cu celălalt vârf. Prima clădire pe care o întâlneşti este turnul vechi cu scripete, cuptorul şi chiliile. Biserica centrală este închinată Schimbării la Faţă a lui Hristos, are 42 de metri lungime şi 24 înălţime. Sfântul altar, este, de fapt, o biserică mică, în formă de cruce cu turlă, ce şi-a pierdut pronaosul atunci când s-a construit biserica cea mare. A fost construit în 1382, iar biserica mare în 1552. Iconostasul este sculptat în lemn şi apoi aurit; cuprinde reprezentări din lumea vegetală şi animală. Pronaosul, cu cele nouă mici bolte, este spaţios şi se sprijină pe patru coloane.

Pe lângă biserica centrală, mai sunt trei bisericuţe, trapeza care a devenit muzeu şi muzeul în sine care conţine multe piese deosebite de artă bisericească şi nu numai. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pictată pe catapeteasmă, este unicat în iconografia ortodoxă. Aspectul particular constă în reprezentarea Maicii Domnului - Împărăteasa, cu coroniţă şi veşmânt roşu, cu flori în mâna dreaptă şi spic de grâu în stânga, simbol al grânelor din care se face prescura. Mântuitorul nu este înfăţişat ca un prunc în braţele mamei, aşa cum se obişnuieşte, ci în picioare, înveşmântat ca un prinţ.

Sfânta Varvara de la „Rousanou“

Mănăstirea Rousanou se află între Mănăstirile Varlaam şi „Sfânta Treime“, la sud-est de Marea Meteoră, pe culmea unei stânci complet izolate. Se poate ajunge pe scări care se termină cu un pod suspendat. Mănăstirea poartă numele satului Rosana din Tessalia, locul naşterii primului ctitor. Biserica şi chiliile sunt la parter, iar la etaj arhondaricul cu camerele de primire şi alte încăperi. Toată suprafaţa stâncii este ocupată de mănăstire. Abia în anul 1936, două poduri de lemn au înlocuit scările de lemn şi scripetele. Mănăstirea Rousanou a fost întemeiată în anul 1288 de călugării Nicodim şi Benedict şi renovată de călugării Maxim şi Ioasaf din Ioannina, în anul 1545. Biserica mănăstirii are hramul Schimbarea la Faţă, este în stil bizantin cu turle, cu picturi murale. Iconostasul este sculptat în lemn şi poleit cu aur, iar strana Maicii Domnului are modele lucrate în sidef. Frescele au fost realizate în 1561, fiind unul dintre cele mai importante ansambluri picturale ale perioadei postbizantine, realizate probabil de ucenicul lui Teofan din Creta, Georgi. Aici se cinsteşte şi Sfânta Muceniţă Varvara, ocrotitoarea şoferilor, care are o icoană făcătoare de minuni, lângă care candela nu se stinge niciodată..

Urme româneşti sunt in aproape toate mănăstirile de aici. Voievozii noştri au făcut danii bogate mănăstirilor ctitorite de fraţii lor romani din sudul Dunării. La mănăstirea Roussanou, mănăstire de călugăriţe, e aproape la fel, doar că încăperile sunt mai mici şi nu avem parte de ghid special care să ne descrie sfinţii de pe pereţi. Aici mai vieţuiesc încă 40 de maici, din care câteva se îngrijesc de ordinea turiştilor. Printre ele şi o româncă, moldoveancă de la noi, care spune, oftând, că numărul mare de turişti le zăpăceşte. La Marele Meteor însă, călugării au abandonat definitiv lupta cu turiştii. Din 120 de vieţuitori, astăzi mai sunt doar 10 în mănăstire şi aceia retraşi la ultimul etaj, unde vizitatorii nu au acces. În timpul programului turistic nu vezi picior de călugăr. Totul, de la ordine până la vânzarea de lumânări şi icoane, a trecut în sarcina mirenilor angajaţi. Călugării coboară în biserică pentru slujbă doar la răsăritul soarelui şi după ora cinci după-amiaza, când turiştii nu mai au voie să intre în mănăstire.

Icoanele şi comerţul

Excursia la Meteora includea oprirea, după vizitarea mănăstirilor, la un “atelier de icoane”, sintagma folosită in mai toate ofertele agenţiilor de turism.

Te gândeşti că ai să vezi artă adevarată, călugări purificaţi de asceză migălind la chipuri de sfinţi. De fapt, atelierul de pictură a insemnat un “supermarket” un ghid practic de cinci minute pentru cumpărături. O doamnă stilată şi machiată a explicat “grupului din România”, că, după tehnica in care au fost realizate, exista trei tipuri de icoane bizantine: manuale, serigrafii şi litografii, primele fiind evident cele mai valoroase, fapt reflectat şi în preţurile care ating 3000 de euro. După această explicaţie, doamna a ridicat deasupra capului, să vadă tot grupul, un lănţiţor din gama de bijuterii expuse la vânzare. In spatele ei, Maica Domnului cu Pruncul, cea mai valoroasă icoană din magazin. Prin urmare, Meteora este una dintre “firmele” fără concurenţă in comerţul religios din Grecia. Dar şi locul unde Dumnezeu, dacă eşti cu adevărat credincios, te mângâie pe creştet. Nu ne pare rău că am înfruntat ploaia, că suntem uzi leoarcă, cu cât a fost mai greu drumul, cu atât mai mare a fost bucuria întâlnirii cu Dumnezeu.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]