Ministerul Culturii a acordat primul titlu de Tezaur Uman Viu din Bistriţa-Năsăud

Într-o Europă cu porţile deschise un punct în plus pentru noi l-ar putea constitui promovarea Culturii Populare. Câţi dintre tinerii de azi mai ştiu ce înseamnă portul popular? Câţi dintre noi mai ştiu cu câtă trudă, amestecată în acelaşi timp cu sentimentul de dragoste şi nerăbdare, lucrau bunicile noastre la războiul de ţesut în lungile nopţi de iarnă, pentru a găta hainele pentru membrii familiei în timp util? Femeile se întreceau în arta cusutului, iar modelele erau ţinute în secret, până în momentul în care, în ceas de sărbătoare hainele erau etalate în faţa tuturor consătenilor la biserică, sau la jocul din sat. Costumul naţional este purtat astăzi de puţini oameni din lumea satului, cu precădere în localităţile unde tradiţiile populare au fost ridicate la rang de artă.
La capitolul tezaure umane vii putem include pe Teodora Purja, apreciatul rapsod de la poale de Ţibleş, însuşi simbolul tradiţiilor, a autenticului, a frumuseţii netrucate, a câmpului plin cu flori, a văii cu apă rece şi limpede, a credinţei noastre. „Am noroc că ştiu cânta,/ Că-mi astâmpăr inima,/ Horile-s de stâmparare/ La omu’ cu supărare”, spune horea cu noduri a lelii Teodora.
Stilul unic de interpretare a fost remarcat de numeroşi specialişti, vocea lelii Teodora fiind imprimată în fonoteca Radio România prin anul 1987, de către vestitul Gruia Stoia. Au urmat alte şi alte înregistrări împreună cu episcopul nostru Macarie Drăgoi pentru Radio Renaşterea, împreună cu marele artist Grigore Leşe pentru Televiziunea Română. Horea cu noduri, cântecele vechi: de cătănie, nuntă, dragoste, mioritice, dar şi doine, pricesne şi colinzi, sunt parte din viaţa rapsodului.
Grigore Leşe spunea că pe pământ avem două şanse, credinţa şi arta, iar cel mai reprezentativ cântec este „horea de unul singur”, pe care omul o horeşte în intimitate - căci întotdeauna actul folcloric se petrece în intimitate. Teodora Purja este o femeie care horeşte de una singură de când se ştie. Acum cântă pentru a-şi astâmpăra singurătăţile. E ageră şi sprintenă şi, când deschide poarta, nu-ţi vine să crezi că a trecut de 75 de ani „pă lume”. Obraz tăiat în linii drepte, privire fermă, neplecată, căreia nu i te poţi împotrivi atunci când îţi oferă ospitalitatea unui scaun. Şi mâinile, mai ales mâinile neobosite, veşnic în mişcare şi neodihnă, construind lumi şi poveşti înainte ca ele să fie rostite.
S-a născut într-o familie cu cinci copii. Aproape toţi au ştiut cânta, fratele mai mare, Grigore, a fost diac la biserică, iar acum îl urmeaza fiul său. Nu e de mirare şi nimic nu e întâmplător, când chiar tatăl lelei Teodora a fost diac la biserica din Agrieş. Tot de la tata, lelea Teodora a învăţat cântările bisericeşti. Horile din grumaz sau horile cu noduri le-a deprins de la bunica ei, pe care o chema tot Teodora. Când s-a măritat, la 18 ani, lelea Teodora ştia să ţină în mâini gospodăria şi-l ştia bine şi pe bărbatul ei, Dumitru, că doar era de aici, din sat, din Agrieş. După moartea soţului şi plecarea celor doi copii prin lume, a rămas doar ea şi Dumnezeu. A rămas văduvă la 53 de ani. S-a descurcat cum a putut, greu, dar a mai ţinut câte o galiţă, un porc şi toate au trecut. O familie muzicală, Lenuţa îi moşteneşte dragostea de a hori, şi a venit din urmă şi nepotul Sergiu, feciorul Lenuţei. Lelea Teodora este şi o bună povestitoare. Nu se lasă cu una, cu două şi se apucă să ne istorisească drumul cânepii. Cânepa se semăna la capătul arăturilor de porumb sau în ogor propriu. Pe la mijlocul verii, se culegea cânepa de vară. Cea de toamnă, producând seminţe, se culegea mai târziu. După culegere, cânepa se lega în fuioare. Fuioarele se lăsau pe lângă garduri pentru a se usca. După ce se uscau, cânepa se ducea la topit în tăuri. În serile lungi de toamnă sau iarnă, în şezători sau pe marginea cuptorului, femeile şi fetele torceau cânepa. Ştie să ne spună despre fiecare sărbătoare cum ar trebui cinstită, despre clăci şi şezători.
Pentru tot că poartă în glas cântecul străbun, pentru modul în care promovează tradiţiile, fiind parte din viaţa ei, lelea Teodora Purja este un model al ţăranului pe cale de dispariţie.
Consider că Teodora Purja merită titlul de Tezaur uman viu şi îi felicit pe cei care ne-au dat această veste zilele trecute.
Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale anunţă, printr-o scrisoare semnată de Alexandru Pugna, secretar de stat, că Teodora Purja a primit titlul de „Tezaur uman viu”. Scrisoarea este adresată managerului Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, Gavril Ţărmure, cel care a înaintat propunerea Ministerului Culturii şi Lenuţei Purja, fiica rapodului popular Teodora Purja. „Vă aducem la cunoştinţă că în urma evaluării dosarelor de candidatură, Comisia Naţională pentru Salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, organism de specialitate al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, aflat în subordinea secretarului de stat Alexandru Pugna, a hotărât acordarea titlului onorific de Tezaur uman viu doamnei Teodora Purja, în cadrul sesiunii aferente 2018”, anunţă Alexandru Pugna.
Contactat telefonic, acesta ne-a declarat că după doi ani de întrerupere a activităţii, la propunerea lui, Comisia din care face parte şi academicianul Sabina Ispas, dar şi bistriţeanul nostru, şi-a reluat activitatea analizând din nou dosarele de „tezaur uman viu”. Au fost depuse mai multe dosare şi doar o parte dintre acestea au primit votul necesar acordării acestui titlu. „Mă bucur foarte mult că am reuşit să acordăm titlul de „Tezaur uman viu” rapsodului Teodora Purja, primul titlu care vine în judeţul nostru, urmând ca pe viitor să avem şi alte nume care se vor alătura rapsodului de la Poalele Ţibleşului”, ne-a declarat Alexandru Pugna.
Programul Tezaure umane vii, una dintre iniţiativele UNESCO privind salvgardarea, păstrarea şi transmiterea patrimoniului cultural imaterial, vizează, pe de o parte, creşterea gradului de recunoaştere şi vizibilitate a păstrătorilor şi transmiţătorilor elementelor de patrimoniu cultural imaterial în cadrul comunităţilor din care fac parte, al specialiştilor şi al publicului larg, iar pe de altă parte identificarea acelor persoane care, făcând dovada caracterului excepţional al performării sunt capabile să transmită un anumit element de patrimoniu imaterial, în forma şi cu mijloacele tradiţionale nealterate, contribuind astfel la asigurarea viabilităţii acestuia.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]