Miralma sau din dragoste pentru Salma Hayek

Anii 2009- 2010 nu vreau să-i uit şi n-o să-i uit niciodată. Sunt convins, la fel cum sunt convins că nu regret ce s-a-ntâmplat. Amintirile erup ca pojarul din memorie, fragmente de imagini şi de glasuri centrifugate în jurul Salmei Hayek şi-a Mirelei.

Pe Mirela Argir o ştiam de vreun an şi-o iubeam tot de atunci. O urmăream pe străzi, cum se plimba prin Piaţa Eroilor, prin magazine, la cinematografe. Doar în iunie 2008 am intrat în vorbă, din cauza timidităţii mele, o timiditate extrem de ciudată, care se manifesta numai când eram în preajma ei. De obicei eram tranşant cu fetele şi cu doamnele, fără introduceri excesive, chiar cinic când ajungeam între cearceafuri.

La 22 de ani nu eram inexpert în relaţiile cu femeile. Lucram în garajul lui Tomescu. Nu mă entuziasma meseria de mecanic- auto, chiar îmi erau nesuferite orele petrecute printre bujii, delcouri, suspensii, vaselină şi motorină ca să îndepărtez de pe mâini vaselina. Ca să fiu cinstit, pe lângă femei, mă pasionau doar filmele şi fumatul. Fumam Luky Strike şi actrita mea favorită era Salma Hayek. Acasă aveam o colecţie de postere cu Salma, pereţii camerei fiind plini de ele. Locuiam cu bunica-mea, părinţii mi-au murit într-un accident de maşină, în maşina roşie pe care mi-au cumpărat-o mie, un Renault, şi pe care le-am împrumutat-o ca să plece până la Budapesta. Autoturismul lor s-a defectat chiar atunci, şi se vede că aşa le-a fost dat să moară, arşi de vii, în caroseria contorsionată a Renault-ului lovit de un stejar. Politiştii au scris în procesul-verbal constatator că tata a adormit la volan.

Şi bunica o plăcea pe Salma Hayek, o urmărea la televizor, însă considera că prea eram subjugat de ea, nu departe de patologie, că asta nu putea duce la nimic bun, iar când i-am prezentat-o pe Mirela Arghir a avut puterea doar să încline din cap şi să-i strângă mâinile repezit. Bunică-mea avea palmele umezite. Cuvintele parcă îi erau lipite pe buze şi parcă nici nu era nevoie să le pronunţe, erau vizibile şi aşa, dacă vă puteţi imagina un asemenea lucru. Era şocată, şi nu ştiu cât era încântare şi cât teamă ori altceva. Mirela semăna perfect cu Salma Hayek. Aceeaşi faţă, aceiaşi sâni care absorb privirile, generoşi în perfecţiune şi, totodată, orgolioşi în evidenţa lor netrucată, ca un vis care ai vrea să nu se sfârşească odată cu noaptea, doar că era mult mai înaltă decât actriţa, 1,75, cât am şi eu, şi 32 de ani, deci mai tânără ca Salma.

Revăd cum ne-am oprit unul lângă altul. De dragul exactităţii, trebuie să scriu că ea a venit lângă mine, tocmai când studiam nişte lalele la o expoziţie de flori din foaierul teatrului din Deania.

- Sunt lalele mirositoare, de obicei lalelele nu miros, am auzit.

- Ştiu, am bâiguit penibil.

- Am observat că mă urmăreşti. De ce?

- Chiar miros frumos aceştia violeţi, i-am evitat privirea.

- Sunt Mirela, îmi întinse mîna.

- Liviu, am zis, conştient că par un câine plouat.

- Liviu Grigore, a exclamat, şi-mi mai spuse o mulţime de lucruri despre mine, toate adevărate. Dacă aş fi fost câine, precis mi-aş fi îmbârligat coada printre picioare. Oricum, cred că aduceam a câine plouat cu coada îmbârligată printre picioare.

- Nu concep să fiu urmărită, şi dacă sunt, este normal să ştiu de ce şi de cine…

Fără să-mi explic cum, cu toate că, dacă aş fi citit într-o carte, aş fi susţinut probabil că este neverosimil, împins de nu ştiu ce alunecare interioară, i-am sărutat Mirelei lobul urechii drepte, de care atârna o stea de mare de argint.

- Da… Asta e, zise.

- Te-am supărat…?

- Nu eşti cam mic? Nici nu m-ai şocat…

Acum aş considera că sunt încărcate de neverosimilitate şi cele ce au urmat, de n-ar fi consecinţele, care le validează adevărul.

În seara aceea patul a fost prea mic pentru noi doi, ca şi masa din sufragerie, ca şi vana, ca şi balconul unde am răsturnat două ghivece cu cactuşi şi-o piuneză mi-a intrat în talpa piciorului.

Mirela stătea într-o casă imensă, cu Iisuşi răstigniţi pe pereţi în fiecare cameră, împreună cu fratele ei, când era în oraş, şi cu fiica lui, Oana, de 14 ani. Un ins bolnăvicios şi cu atâta personalitate că doar un melc l-ar fi invidiat, impotent, aveam să aflu, total subjugat Mirelei. Oana- o fată retrasă, tăcută. Sora lui îi cumpăra şi hainele după ce-i stabilea meniul zilnic. Pe Horea l-am văzut abia după trei săptămâni, când s-a întors de la casa părinţilor de la ţară şi deja eram mutat la Mirela, cu hainele aşezate ordonat într-un dulap mare şi vechi, elegant, vopsit în alb. Aveau 50 de hectare de pădure în Stejarul, şi vreo 20 arabile, de care se îngrijea Ana, mama lor, ajutată de Horea.

Pe Mirela am iubit-o ca un nebun (vorba vine, care om normal ştie cum iubeşte un nebun?!), îi spuneam adesea Miralma, şi mă certa atunci, mai în glumă, mai mult în serios, nu agrea trimiterile la Salma, însă niciodată n-am reuşit să-mi dau seama dacă iubirea nu se datora pe de-a-ntregul izbitoarei asemănări cu Salma Hayek, ca şi cum mi-aş fi materializat fantasmele. Şi, în fond, asta conta infim, cred, era important că ne ajungeam nouă înşine, că făceam sex până cădeam storşi ca două cârpe umezite de transpiraţie, că ne plimbam până simţeam nevoia seara să ne scufundăm picioarele într-un lighean cu apă rece, că nu ne săturam vorbind nimicuri, importante nu erau cuvintele, ci starea din spatele lor.

Era divorţată şi nu realizam cum de fostul soţ a preferat în locul ei o blondină oarecare. Mă bucuram că s-a întâmplat asta, i-am zis-o şi Mirelei, şi nu cred că egoismul meu a deranjat-o. De fapt, cred că a încântat-o, ca un exerciţiu al iubirii, al nevoii de posesiune.

Ne-am căsătorit în septembrie 2008. Am trecut şi prin faţa preotului. Mirela a ţinut să ne punem pirostriile, mie îmi era indiferent, eram credincios, dar nu preţuiam ritualurile bisericii.

Am continuat să lucrez la Tomescu. Mirela mi-a cerut stăruitor să renunţ. Ea avea destui bani economisiţi, suficienţi pentru o viaţă, fiindcă eram economi, însă nu concepeam să trăiesc din aceştia, deşi îmi repugnau mirosurile de uleiuri şi motorină. I-am făgăduit c-o să încerc să-mi aflu alt job, însă amânam fără vreun motiv clar.

Mirela avea grijă de livada şi grădina casei, florile erau slăbiciunea ei, slăbicine ce-o împărtăşeam, cea care ne-a adus faţă în faţă, dacă vă aduceţi aminte, mă aştepta cu mâncăruri demne de restaurantele de lux, şi eram ca nişte alpinişti ai sexului, din ce în ce mai cutezători şi neobosiţi, chiar obsedaţi, iar beţia noastră de înălţime, aerul rarefiat, nu era altceva decât siguranţa pasiunii.

Erau reale momente de bucurie când mâncam bucatele cu care mă surprindea. Dacă la începutul relaţiei noastre mâncam aproximativ la fel, Mirela nu-şi număra caloriile ca alte femei, treptat, am început să observ că alimentele o atrag din ce în ce mai puţin. Schimbarea s-a instaurat treptat, după luni şi luni, timp în care s-a reapucat să studieze Biblia. Ştiam că este credincioasă, a cumpărat şi ea câţiva dintre Iisuşii răstigniţi de pe pereţii camerelor, nu doar soacră-mea.

Într-o noapte, când m-am împleticit să urinez la toaletă, eram răcit, transpirat, cu o durere de cap rebelă, după ce am văzut că nu doarme lângă mine, am dat peste Mirela într-un colţ al camerei de lângă sufragerie, rugându-se îngenuncheată pe covor. De buimăceala uimirii şi a somnului, mi-am lovit braţul stâng de cadrul uşii. S-a ridicat fâstâcită când m-a zărit, apoi m-a sărutat. Acel sărut nu ştiu de ce l-am luat ca pe-o trădare, tertip pentru mascarea unei taine ce se cerea ocrotite, care nu mă includea, frustrantă.

- Miralma, ce te frământă?, am îngăimat.

Fixându-mă cu ochii ei căprui, m-a făcut să uit de cefalee, m-a şters de transpiraţie cu un prosop flauşat, nu m-a lăsat să mă spăl ca nu cumva să se agraveze boala, şi m-a luat de mână înapoi până la pat. Sub plapumă, cu o voce egală, neşovăitoare, a început să-mi spună cât este de fericită, cât se bucură că mă are după celălalt bărbat cu care nu s-a înţeles, cât de norocoasă se consideră cu mine, că se teme să nu mă piardă- “N-o să mă pierzi!”, am asigurat-o, dar ea şi-a mişcat doar capul de la stânga la dreapta-, că mi-ar dărui un copil, însă doctorii zic că este o imposibilitate, ceea ce ştiam, că, şi aici în vocea ei a rezonat o răguşeală de la emoţie, a avut o viziune (şi-a apropiat braţele de trup şi şi-a flectat picioarele ca şi cum ar fi dorit să se protejeze), că l-a văzut pe Iisus când se ruga odată, şi că Iisus i-a făgăduit c-o să aibă un copil şi că o să meargă pe calea Lui dacă o să trăiască o viaţă de adevărată creştină, retrasă în credinţă.

- Trebuie să te salvez şi pe tine, trebuie să mă urmezi, a continuat.

- Ai vorbit cu preotul Teodosie, Miralma?, am întrerupt-o.

- Nu mai am ce discuta cu el, nu este un creştin adevărat. Nu mai calc în biserica lui, mă rog acasă. În casă, în casa noastră, Iisus este cu mine, în mine. Să nu-mi mai spui niciodată Miralma. Te rog, dacă mă iubeşti… Ştiu că mă iubeşti.

De-a doua zi, la rugămintea cu ochii în lacrimi a Mirelei, nu m-am mai dus la garajul lui Tomescu. Mi-a cerut să mâncăm mai puţin, să postim, să tot postim, şi n-o contaziceam, o iubeam, o iubeam până la ultimul atom. Pe Horea l-a convins să ne fie alături după trei săptămâni. Horea a încetat să meargă la Stejarul şi Oana la şcoală. Adevărul ei a devenit şi al nostru, iar Mirela, nu am mai apelat-o niciodată Miralma, ne repeta că trebuie să suferim şi să fim chibzuiţi ca să ajungem fericiţi lângă Iisus. „Trebuie” era cuvântul cel mai des rostit de ea. Nu primeam oaspeţi, nu mergeam în vizite. Doar eu ieşeam lunar în oraş ca să plătesc utilităţile şi după cumpărăturile strict necesare. Din iubită, Mirela a devenit şi preoteasa mea. Şi nu-i ieşeam din cuvânt, subjugat. M-am lăsat de fumat şi am început să-i dispreţuiesc pe fumători, nu ne uitam la filme şi am ars posterele cu Salma Hayek, pe care le-am adus cu mine când m-am mutat de la bunica. Înainte de sex ne rugam să rămână gravidă.

Prin septembrie 2010, după posturi interminabile, am ajuns la 40 de kilograme, iar Horea a murit de-o pneumonie. Mirela n-a chemat nici un medic să-l consulte, nu i-a dat medicamente, însă nici Horea n-a cerut, convind că va fi vindecat de credinţă. L-am îngropat noaptea în gradină. L-am târât cu Mirela, înfăşurat într-un cearceaf, până la groapa pe care i-am săpat-o anevoie sub nuc, fiind slăbit. Doar Oana a plâns şi ne-a blestemat, noi nu consideram că trebuie să fim trişti deoarece Horea a ajuns lângă Iisus. Din noaptea aceea Mirela a închis-o pe Oana în camera ei. Îi dădeam doar pâine coaptă în casă şi apă. Eram slabi, însă fericiţi, cu Iisus lângă noi. Mirela chiar teoretiza cum devenind mai uşori suntem mai iubiţi de Domnul, că suntem ca nişte răsuflări ale Domnului.

În octombrie, ajuns în piaţă, am căzut. M-am trezit la spital, cu piciorul drept fracturat. Din momentul revenirii din inconştienţă, imaginile îmi fug cu repeziciune pe retină, primeam perfuzii, îmi era teamă să le refuz şi mă rodea vinovăţia că acceptam această intruziune necurată, şi plângeam de ruşine când eram singur fiindcă nu eram suficient de tare, ştiu că-l supăram pe Iisus cu nevolnicia mea, şi au venit mulţi oameni să se minuneze ca în faţa unei arătări, şi doi poliţişti au început să mă întrebe de Oana, cum am închis-o, de Mirela, despre ce-a păţit Horea. Tăceam. N-avea rost să le zic nimic, ei sunt străini de Iisus, dacă nu sunt trimişi de Diavol. “Un fanatic scrântit”, se spărgeau voci în jurul meu. Eram tulburat că n-o s-o revăd prea repede pe Mirela, poate niciodată în această viaţă, însă mă consolam ştiind că trebuie să ne întâlnim oricum lângă Iisus, precis. Trebuie, deoarece suntem răsuflările lui Iisus: Miralma, iartă-mă Mirela, Oana, Horea şi eu.

Marcel Popescu stă în faţa calculatorului şi se pregăteşte să scrie un articol pentru ediţia de mâine a “Observatorului”. Paginile descoperite în noptiera de lângă patul unde a murit în 15 octombrie Liviu Grigore l-au bulversat. Vrea să relateze despre această dramă şi nu ştie cu ce să înceapă. Simte o nevoie irepresibilă s-o privească pe Salma Hayek. Începe să caute pe Google fotografii cu actriţa.