Mircea Gelu Buta: Puiul târgului

Un fost coleg de liceu, stabilit de peste 20 de ani în Canada, nedumerit de bâlba cu atestarea oraşului Bistriţa sau menţionarea sa documentară[1], m-a întrebat dacă bistriţenii mai organizează Bulgiul, acel târg anual din luna august, care ne-a însufleţit copilăria.

I-am răspuns că, pe lângă tradiţionalele festivaluri folclorice, în oraş se organizează trei mari sărbători tradiţionale. Prima - intitulată „Serbările Bistriţei Medievale” - este o modalitate care încearcă să ne aducă aminte atât de vitejia eroilor, cât şi de starea înfloritoare în care se afla odată acest burg medieval, pe care după atâtea veacuri îl vedem străduindu-se a se întoarce prin industrie la vechea lui celebritate. Un curs de istorie pe care vrednicul jurnalist Florin Săsărman încearcă să-l pună la dispoziţia celor interesaţi.

O altă sărbătoare, cu o dată schimbătoare, este cea a comunităţii săseşti, care caută să rememoreze evenimentele zbuciumatei lor istorii, de la venirea pe plaiurile străbune ale Bistriţei, construcţia bisericilor şi, în final, tragica plecare spre un alt tărâm al făgăduinţei, după ce privilegiile le-au fost anulate.[2]

În ce priveşte „Zilele oraşului Bistriţa”, sărbătoare iniţiată de conducătorii postdecembrişti, nimeni nu a explicat cu exactitate ce vrea să semnifice, fapt pentru care şi lunile în care se ţine diferă de la an la an. Cred că este momentul ca istoricii să-şi depăşească timidităţile şi să spună răspicat că în anul 1353, regele Ludovic de Anjou, pentru a înlesni dezvoltarea vieţii comerciale a cetăţii, acordă bistriţenilor dreptul de a ţine târg anual cu o durată de 15 zile în cursul lunii august, permiţându-le astfel o deschidere amplă spre marile căi comerciale şi culturale europene.[3] O frumoasă descriere a „atmosferei însufleţite” de la acest târg de început de secol XX o datorăm tipografului bistriţean Gustav Zikeli: „La târg veneau ţărani din localităţile Bârgăului şi ale Văii Someşului în căruţele lor mari, acoperite cu coviltir, cu femei şi cu copii cu tot. La târg se instalau în căruţele lor ca acasă, dormeau în ele, iar peste zi mergeau la afacerile lor. Cumpărau şi vindeau, cumpărau iar şi vindeau, făceau comerţ în felul lor. Atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul se gândeau să iasă cât mai în avantaj. După ce vânzătorul spunea preţul vitei sau al calului său, interesatul mergea ridicând din umeri mai departe, cu toate că posesorul animalului a zugrăvit oferta sa în cele mai frumoase culori. Dacă interesatul era încântat de animal şi avea de gând să-l cumpere, o punea pe soţia lui să urmărească dacă nu se prezintă alţi cumpărători. După ceva timp începea tocmeala, cu lăsat şi cu dat în plus, se întindea mâna de câteva ori pentru bătut, până când în sfârşit întocmeala era perfectă. Apoi urma aldămaşul, adică vânzătorul şi cumpărătorul mergeau într-o dugheană şi udau afacerea. De obicei se mânca şi o tocană...

La căldura din august, castraveţii muraţi şi rachiul de chimen aveau mare căutare. Se mai ofereau la dughene prăjituri, cozonaci, turtă dulce, fructe, pepeni... Seara aparţinea cetăţenilor Bistriţei... Înghesuiala era mare şi toată lumea mânca gogoşi bine date prin zahăr, după care intrau într-un bufet unde beau vin sau bere. Peste tot erau la îndemână orchestre de ţigani, iar tineretul dansa. Nu departe de târgul de vite, pe locul unde mai târziu se va construi fabrica de teracotă, se amenaja „Praterul”, unde - pe lângă carusele denumite pe atunci Ringelspiel - stătea o mulţime de gură-cască. În „Panorama” erau cutii prin care te uitai şi în care vedeai, prin două sticle de mărit, peisaje şi oraşe din toată lumea. În „Panoptic” se găseau figuri de ceară. Vedeai acolo capete încoronate, ucigaşi renumiţi şi hoţi, vrăjitoare şi unelte de tortură. Teatrul de păpuşi nu lipsea niciodată. Noi, copiii, aveam o mare bucurie când marionetele strigau una la cealaltă şi se pălmuiau. De la femei cu papagali pe umeri, pentru un crăiţar se putea primi câte un bileţel tras de papagal din cutie, cu un proverb norocos sau cu o prezicere. Existau case de tir sau pentru jocuri de noroc, unde puteai câştiga mici obiecte. Leagănele erau întotdeauna prezente. Sfârşitul târgului de vite reprezenta întotdeauna începutul târgului de mărfuri. Colibele în care se vindeau acestea se aşezau una lângă alta. Dogarii, cizmarii, fierarii, ciurarii, cuţitarii, cojocarii, curelarii, legătorii de mături, olarii, toţi aveau standurile lor de vânzare. Ţăranii din Tonci ofereau pălării de paie, rogojini şi alte obiecte... De la târg nu lipsea vestita chermeză bistriţeană. După ce ţăranii, saşi şi români, împreună cu întreaga familie făceau cumpărăturile necesare, intrau sub o poartă la familiile cunoscute, unde-şi pregăteau toaletele. Fetele îmbrăcau hainele de duminică, iar românii atârnau de gât bani de argint şi apoi mergeau la dans, care ţinea până seara târziu.

În fiecare an, la târg era prezent Circul Sidoli, cu călăreţi bine pregătiţi, care făceau salturi pe cai fără şa, ce săreau prin cercuri aprinse sau erau încălecaţi din alergare. Nu lipseau acrobaţiile pe sfoară şi pantomima, un fel de teatru fără cuvinte, care avea loc la sfârşitul reprezentaţiei. Îmi mai amintesc de orga cu manivelă, denumită „flaschinetle”, şi de dresorii de urşi, care cântau la tambur şi strigau „Joacă, joacă, Neculai”, iar ursul se aşeza pe fund şi începea să danseze. În sfârşit, grupurile de muzicanţi ambulanţi, formate din patru-şase bărbaţi care se opreau pe stradă, cântau din instrumente de suflat, dintre care nu lipseau clarinetul şi cimpoiul, după care încercau să-şi încaseze obolul”.[4]

            Multe din nostalgiile Bulgiului mai existau încă în jurul anilor ’60. Îmi amintesc de acele zile călduroase de august, din jurul Sfintei Mării Mari, când oraşul era împânzit de săteni îmbrăcaţi în frumoase costume populare, pe care noi, copiii, căutam să ghicim dacă sunt de pe Valea Someşului, a Bârgăului sau a Şieului. În acea vreme, târgul se ţinea pe imensul spaţiu care începea din partea de sus a străzii Decebal, de la Grajdurile Taurilor (azi, Hotelul Appolo), până înspre gară. Pe lângă produsele alimentare tradiţionale, expuse pe mese, piaţa avea locuri amenajate pentru grâne, animale, păsări, îmbrăcăminte, pălării de paie, unelte de tot felul etc. Noi, copiii, eram încântaţi de tarabele cu nelipsitele turte dulci în formă de inimioară, având la mijloc o mică oglinjoară, ochelari de soare, genţi şi şepci de iască, cozoroace de plexiglas, figurine de lut care după ce le umpleai cu apă scoteau un şuierat melodios, mingile de rumeguş, frumos îmbrăcate în hârtie colorată şi agăţate de un elastic, şi - bineînţeles - pistoalele „cu dop”, cu care încercam să-i speriem pe trecători. În acele zile, pe platoul din partea de jos a pieţei se instala cortul circului, înconjurat de vagoanele menajeriei, Ringelspielul, bărcile-balansoare cu care cei mai curajoşi se dădeau peste cap, bărăcile cu puşti de tras la ţintă şi nelipsiţii iluzionişti. Îl admiram pe Stroschneider, omuleţul care făcea echilibristică pe o sârmă înălţată la vreo cinci metri între doi stâlpi. Mergea cu o cumpănă mare în mâini. Pe o mică estradă, un om îşi apropia gura de o pâlnie în care anunţa programul. Nu lipseau nici îngheţata, cornetele cu cocoşi, vata şi bomboanele pe băţ pentru cei mici, vinul şi berea care dădeau Bulgiului o aromă în plus. Ultima noapte revenea ţíganilor care, îmbrăcaţi în haine viu colorate, cu salbe de galbeni la gât, chefuiau până în zori în parcul cel mare al oraşului, la grădina de vară de la „Bombardir”, unde cânta vestita formaţie „Bubi şi Ionuc”.

Aceste târguri erau împlinirea unor vise ce dăinuiau de cu mult timp înainte şi care ai fi dorit să ţină o veşnicie, de aceea în final ne dezlipeam întotdeauna cu regret şi frânţi de oboseală, dar cu speranţa că până anul viitor nu va fi mult. Ca amintire, nu uitam să ne cumpărăm „Puiul târgului”, adică o figurină de turtă dulce, aromată şi frumos colorată.

Astăzi nu mai putem percepe decât vibraţia timpului pe care uneori îl auzim lunecând pe zgomot înapoi în infinitul amintirii, iar aici „Puiul târgului” are un loc aparte. De fapt, nu cred că lumea s-a schimbat, şi nici ochii, doar oamenii privesc altcumva la cultura contemporană, ale cărei nuanţe nu derivă din variaţii de intensitate, ci din multiplicitatea aparenţelor.