Mircea Gelu Buta: Un concert pentru eternitate

Stăm neputincioși și asistăm la o parte a faptelor, de care doar Bunul Dumnezeu poate fi responsabil. Ca să argumentez, m-aș întoarce în timp, mai precis în luna decembrie 1929, când maestrul George Enescu a concertat pentru a doua oară în sala „Gewerbeverein”[1] din orașul Bistrița, unde a fost ovaționat și răsplătit cu vii aplauze. După concert, maestrul George Enescu a fost sărbătorit la Restaurantul „Fritsch”[2], unde, în toastul său, generalul Ion Bădescu, comandantul Garnizoanei și a Diviziei 2 Vânători de Munte, a subliniat: „Iubite maestre! Cântecul tău este povestea cea minunată a omenirii, pe care cu atâta vrajă o faci să se strecoare în sufletul nostru și, când revii între noi, tu iei firul povestirii de unde l-ai lăsat. Cu cât te auzim mai mult, cu atât se încheagă în noi convingerea că în cântul tău se reflectă tot sufletul neamului. Dacă te-ai fi născut aproape de Lunca din Mircești, desigur, ai fi cântat în versuri ori în picturi; oricum, cu aceeași putere, tu ai exprimat puterea firii neamului nostru. Din toate ai ales muzica, căci în ea sufletul tău se ridică la înălțimi fără hotare. Tehnica lui este greu să o putem înțelege, dar cu toții pricepem sufletul tău. Acest suflet care ne-a îmbărbătat copiii și frații noștri în războiul de mântuire al neamului. Acest cântec care ne-a mângâiat ostașii pe patul de suferințe.

Cine poate uita, maestre, sforțările tale de la Iași, cine te poate uita modest, cu vioara subțioară, prin trenurile neîncălzite, prin gerurile năpraznice, cutreierând Moldova durerii și încălzind-o cu vibrațiile sufletului tău sublim. Astăzi, cântul tău este imnul de mulțumire și de slavă, pe care, în numele nostru, îl faci să se ridice de pe tot cuprinsul sfânt al pământului românesc. Ai venit la noi, maestre, când florile pământului au căzut. Florile pe care tu le sădești în sufletul nostru nu se vor scutura niciodată. Iată de ce, maestre, te iubim atât de mult și îți suntem atât de recunoscători. Să trăiești, maestre!”[3].

Pentru că Bunul Dumnezeu potrivește viața după un gând doar de El știut, concertul maestrului Enescu s-a dorit un preludiu pentru trecerea în eternitate a căpitanului veteran Matei Eminescu[4], fratele poetului Mihai Eminescu, care a doua zi a trecut la cele veșnice. Matei Eminescu și soția sa se stabiliseră în orașul Bistrița în anul 1924, locuind la familia subprefectului Alexandru Pălăgeșiu, cu care erau înrudiți. O boală crudă l-a silit să stea la pat, până când, în seara zilei de 12 decembrie 1929, și-a dat obștescul sfârșit, înconjurat de cei dragi. Înmormântarea celui care a fost veteran al Războiului de Independență din anii 1877-1878 a avut loc duminică, 15 decembrie 1929, onorurile fiind date de compania Batalionului 8 Vânători de Munte. Slujba prohodului a fost oficiată de Protopopul Grigore Pletosu, care, la finalul serviciului religios, „într-o cuvântare plină de învățături morale, a arătat meritele celui decedat, analizând filosofia vieții”[5]. Cortegiul funarar, familia și un public ales au însoțit sicriul cu trupul celui care a fost Matei Eminescu până la locul de veci din Cimitirul românesc al orașului[6]. Multă vreme, îngrijirea mormântului a avut-o, în suflet și în faptă, regretatul profesor Ștefan Lupu, cel care l-a cunoscut și care, la moartea lui, a scris: „Îi era drag să-și amintească actele de vitejie ale soldatului român și n-avea destule cuvinte cu care să înfiereze purtarea nemților în teritoriul de ocupație. În ura lor față de români, i-au distrus și lui tot avutul ce și-l adunase în trudita lui viață”[7].

Mormântul lui Matei Eminescu are o piatră de căpătâi ridicată prin grija Primăriei orașului Bistrița, din inițiativa profesorului Leonida Dănilă și executată de meșterul Vasile Nedelea.

......................
Citiţi ediţia print !