„Muchia malului”

În primul rând, nu ştiu dacă volumul de faţă, inclus în colecţia “OPERA OMNIA, poezie contemporană”, este o antologie din lirica poetului, sau nu este absolut nici o legătură cu OPERA OMNIA, volumul fiind unul de poezii noi, în continuarea volumelor de versuri publicare până în prezent de autor. Cu intrebarea rămasă fără răspuns, încerc găsirea “liniilor de forţă” ale cărţii.
Volute largi, atât din punct de vedere al ideilor cât şi al limbajului, se observă după o primă lectură a poezia lui Menuţ Maximinian. Fără prejudecăţi, autorul atacă, orice subiect, din orice poziţie. Faptul că acesta se situează, cu de la sine putere, în central universului său, faţă de care îşi raportează lumea cogniscibilă sau visată, mă indreptăţeşte să cred că autorul trăieşte poetic lumea acesta. Poezia este haloul în care se înfăşoară şi care îi permite să spună frumos: ”Trec prin viaţă/ Ca vâslaşul peste încreţirea apei…”(poezia “Vâslaş”).
Volumul este unul al surprizelor, mai ales în prima parte, datorită curajului de a vedea altfel, de a spune altfel, de a fi altfel, până la urmă. Autorul vede lumea din puncte de vedere puţin accesate, folosind un limbaj în care se simte fiorul prospeţimii: “Atelierul de mecanică a inimii/ Este în renovare/ Ferestra cu vedere la suflet/ Şi-a tras perdeaua.....Pe un şeslong/ Stă tolănit, la soare, curajul”(poezia „Parfum străin”). Expresii inedite, cu inserţii masive din limbajul tern, cotidian, în gravitatea unor idei, în care primordial este timpul, ca „entitate” a tuturor raportărilor, se găsesc mai peste tot în poezia autorului, dându-i identitate şi specificitate: „Click-ul aparatului/ Nu este pe măsura vorbelor tale...” (poezia „Click”); „Cafeaua curge prin vene/ Şi prin clorofila muşcatelor” (poezia „Cafeaua”); „Dragostea se aşează ca o gheaţă/ Peste răni calde...” (poezia „Doar el”); „Spânzurată de Cer/ E nădejdea.” (poezia „Afecţiune”); „Tu eşti regina de sticlă/ Rece ca sfârcul statuii” (poezia „Un pas”); etc.
Uneori fragmente din poezia sa pot contitui mici poezii de sine stătătoare. Adică, poezie în poezie, precum schijele unei grenade, la fel de frumoase precum grenada însăşi (asta, dacă...grenada poate fi frumoasă!): ”Un arsenal de gloanţe se aud/ Pe casa mea./ E ploaia...” (poezia „Apus”). Sau: „Ploaia/ Bate cu degete de apă/ Pe ramura pozei cu noi...” (poezia „Toamna”). Sau: „Acolo unde pădurea e om/ Un înger se adapă./ În mijolcul cetăţii/ Cresc vreascuri...” (poezia „Vatra Cetăţii”). Sau: „Aici, păienjeniţa vrea sânge/ Din trupul de fluture./ Într-o luptă a nedreptăţii/ Acul veninului străbate timpul..” (poezia „Se zbate o fiinţă”); etc.
Uneori, reuşeşte cu rafinament mici „ars poetice”, care arată potenţialul poetic serios, pe care îl are autorul acestei cărţii: „ Am privit, în ochi singurătatea./ era aşezată pe podeaua casei./ Ronţăia chipsuri./ Am invitat-o la cina mea./ De atunci la cină,/ Îi spun ce se întâmplă peste zi,/ O întreb de unde vine noaptea/ Şi îi mai spun că eu singur/ Îmi sunt de ajuns” (poezia „Singurătatea”).
Am mai remarcat poeziile: „Satul din ilustrată”, „Luna mea, luna ta”, ”Zidul vieţii”, „Scara de foc”, „Pui cu telecomandă”, „Balerina bibelou”, „Revedere”, „Frunze de nuc”, ”La hribe”, „Printre nori”, etc.
Unele poeme sunt din categoria nostalgiilor, reverberări în copilărie şi în satul de altădată, precum „Tămăduitoarea” sau „Sub Ţibleş”. Atunci când vorbeşte de lumea satului, Menuţ Maximinian foloseşte un limbaj arhaic, cu regionalismele ardelene specifice, ceea ce dă frumuseţe şi face textele inedite: „Gătată de sărbători/ Cu năframă de foc...” (poezia „Calea Pâinii”). În centrul spiritual al satului e credinţa în Dumnezeu, pe care autorul o vede, deşi nu lasă să se vadă, din perspectiva dezrădăcinatului: „La Nicula veacurile devin veşnicie...” (poezia „Minunea”). Sau: „Pe drumul de pe coastă/ Lelea Marta aşteaptă Invierea..” (poezia „Rânduieli”). Sau: „Copilul vesel se roagă mai uşor..”( poezia „În zbor”). Sau: „Ţara dorului de Iisus” (poezia „Aici, acolo”), etc. Şi totuşi, şi în „matca” satului credinţa nu mai este aceeaşi ca altădată, deoarece sunt „Betoane în loc de lemn,/ Piatră în loc de suflet,..” (poezia „Crucea”).
Nostalgiile după vremuri nu de mult apuse, sunt puse în contra pondere cu ceea ce se întîmplă în ziua de azi, răzbătând fireşti semne ale îndoielii: „Feciorii ăştia în blugi nu mai merg în armată./ Le apară patria străinii..” (poezia „Roţile”). Deşi se avântă cu extuziasm şi în direcţia unui subiect generos, cum este cel al iubirii de ţară, de pământ, de neam, etc., autorul este mai puţin inspirat, poezia fiindu-i declarativă, plină de stereotipuri şi de expresii uzitate: „...Pe-o geană de nemurire/ Clopotul Reîntregiri bate,/ Iar, noi, cei mici, noi,/ Asistăm la geneza istorie./ /Sub poarta biruinţei,/ Martirii veşniciei/ Îşi pleacă mâna/ Pentru a ne mângâia...” (poezia „Cântecul neamului”). Sau: „..Dacii ne-au dat putere,/ Şi trăinicie, şi veşnicie,/ Şi munţi bogaţi…”(poezia “Ţărână”), etc.
De altfel, mai puţin inspirată mi se pare şi împărţirea excesivă a volumului în capitole şi subcapitole, excesiv etichetate, ca şi cum cititorii, majoritatea infantili, ar trebui atenţionaţi că poemele ce le citesc sunt: fie „cotidiene”, fie „rustice”, fie de „natură”, fie de „anotimpuri”, fie „poezii patriotice”, fie „religioase”, etc.
Inspirată, mi se pare, în schimb, traducerea unor poeme în engleză, franceză şi spaniolă, ceea ce măreşte considerabil şansa autorului de a pătrunde şi în alte culturi, chiar de a-şi proba şi pe alte meridiane gradul de înfiorare poetică. Notele biobibliografice şi Opiniile critice, completează benefic imaginea de ansamblu al autorului.
Menuţ Maximinian este un poet „ce sapă cu mâini de lumină în mal de întuneric”, şi de care trebuie să se ţină cont, atunci când criticii literari îşi scot busolele ca să vadă unde este „nordul poeziei” în acestă zonă din centrul Ardealului, în acest colţ de Românie.