NAŞTEREA MAICII DOMNULUI

Motivul de căpătâi pentru care cinstim şi o vom cinsti pe Maica Domnului în vecii vecilor, este că numai ea a fost aleasa – fără seamăn – care a primit darul şi vrednicia de neînchipuit, de a fi mamă a lui Dumnezeu pe lume, în înţelesul cel mai adevărat cu putinţă. Când cinstim pe Fecioara Maria ca Mamă a lui Dumnezeu, nu-i doar un simplu fel de a vorbi; vrem să spunem că ea este aceea care a dat, din fiinţa ei, trup şi fiinţă de om lui Dumnezeu Atotputernicul, că ea este cea care L-a hrănit şi L-a crescut ca o mamă adevărată, la ceasul covârşitor când Dumnezeu Cel veşnic a hotărât să se smerească pe Sine pentru noi; să se nască – adică ascuns într-o fiinţă de om – şi să trăiască printre noi. O asemenea alegere şi o asemenea faptă din partea ei, reprezintă ceva de neînchipuit şi de unic în lume, încât ne îndreptăţeşte să afirmăm că niciodată nu o vom cinsti pe Maica Domnului atât cât se cuvine.

În modul cel mai firesc, Maica Domnului însăşi a presimţit, cea dintâi, că aşa va fi. Era după Bunavestire, în timpul vizitei la Elisabeta, rudenia ei şi maica Botezătorului, şi abia înmugurise în pântecele Fecioarei trupul lui Dumnezeu „prin umbrirea Duhului Sfânt”, când Maica Domnului, fericită, şi-a rostit recunoştinţa ei că se ştie mamă a lui Dumnezeu şi a străluminat viitorul cu uimitoarea ei profeţie: „Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi să se bucure duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că El a căutat spre smerenia roabei Sale; că mi-a făcut mie mărire Cel-Puternic – şi sfânt e numele Lui” (Luca 1,46 – 49).

Şi aşa s-a întâmplat chiar din timpul vieţii publice a Mântuitorului: „Fericit este pântecele care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!” (Luca 11,27), a exclamat într-adevăr o femeie simplă din popor, cea dintâi cinstitoare a Maicii Domnului, ascultându-L odată vorbind pe Domnul Iisus, Dumnezeu făcu om şi „fiul Mariei”. Şi de atunci aşa facem cu toţii – sau ar trebui să facem – în toate zilele…

Sărbătorind astăzi, cu toată fiinţa noastră, naşterea Maicii Domnului, Înţelegem dintru-nceput şi fără greutate că, de fapt, Biserica ne pofteşte să ne oprim să medităm puţin la unul din momentele de pregătire a Maicii Domnului pentru slujirea ei de neînchipuit şi unică, de mamă a lui Dumnezeu. Şi trebuie să recunoaştem că este vorba de un moment de pregătire hotărâtor într-adevăr: ca să slujeşti ceva (sau cuiva), trebuie să exişti mai întâi, dar ca să exişti, mai întâi de toate trebuie să te naşti.

Orice copil, când se naşte, e o minune dar şi o taină pecetluită cu zeci de peceţi. Care dintre noi poate şti dinainte ce se ascunde în ghemul de viaţă pe care îl strângem în braţe?! Şi apoi, oare orice femeie este destoinică să fie mamă a lui Dumnezeu Mântuitorul lumii? E de la sine înţeles că într-o asemenea situaţie este necesară, intervenţia lui Dumnezeu. Care este partea directă a lui Dumnezeu la naşterea Maicii Domnului? Care este semnul intervenţiei Lui în această împrejurare?

Oare să fie o simplă întâmplare că părinţii Maicii Domnului, până la naşterea ei, au fost sterpi? Să fie oare lipsit de însemnătate faptul că, sterpi fiind, ei aveau totuşi o atât de aprigă dorinţă să le bucure Dumnezeu viaţa cu un copil? Şi apoi, să nu aibă nici un înţeles faptul că, în dorinţa şi în încrederea lor fără margini, au mers până acolo încât, fiecare dintre ei s-a retras într-un loc singuratic, s-au rugat, au postit, au lăcrimat, şi-au frânt inima – fiecare în felul lui – până când au primit răspuns că Dumnezeu le-a primit cererea? De bună seamă că nu! Toate aceste amănunte au un tâlc neînchipuit de însemnat.

Într-adevăr, nu vedem noi, din Sfintele Scripturi, că pruncii care vin pe lume ca odrasle dorite de părinţii lor, ca nişte copii ai dragostei şi a rugăciunii, sunt socotiţi ca nişte inşi deosebiţi, ca nişte copii de o calitate superioară în ochii lui Dumnezeu?

Este cât se poate de limpede că Dumnezeu a rânduit într-adins aşa viaţa Sfinţilor Ioachim şi Ana, tocmai ca să ne dăm seama cu ce putere şi până la ce punct Maica Domnului a fost un copil dorit, iubit, aşteptat, cerut ca un dar dumnezeiesc, de Sfinţii Săi părinţi, până la ce punct Maica Domnului a fost un copil dobândit prin rugăciune, pe scurt, până la ce punct Dumnezeu a pregătit-o ca pe un vas ales al Său , deşi Maica Domnului s-a născut ca toţi ceilalţi muritori. Iată unde trebuie să vedem semnul şi intervenţia lui Dumnezeu la naşterea Maicii Domnului.

Privind acum lucrurile cu tot ce ştim noi despre rostul Maicii Domnului în iconomia duhovnicească a vieţii, naşterea Maicii Domnului ne apare dintr-odată, în ţesătura evenimentelor, ca o neînchipuită surpriză, ca marea bucurie pe care Dumnezeu, la vremea ei, a pregătit-o pentru noi în cea mai mare tină: Maica Domnului ivită pe pământ, este aurora care vesteşte dimineaţa, este luceafărul ce anunţă soarele – pe Hristos – este începutul în care stă ascuns tot viitorul, toată lumea nouă a lui Hristos ce avea să vină.

Cu acest înţeles ne şi îndeamnă Biserica să cinstim naşterea Maicii Domnului: „ Naşterea ta de Dumnezeu Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru; că dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit viaţă veşnică” (troparul zilei).

Aşadar, să mulţumim din inimă lui Dumnezeu astăzi, pentru bucuria naşterii Maicii Domnului, bucurie care – la vremea ei – Dumnezeu a pregătit-o fără ca lumea să ştie ceva. Să-i mulţumim pentru că bucuria aceasta, atunci acoperită, astăzi o cunoaştem şi o simţim. Să-i mulţumim pentru că ne-a făcut parte să şi trăim din darurile acestei neînchipuite bucurii şi, plini de toată sfânta bucurie, să zicem şi noi Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te stea care totdeauna ne arăţi soarele!”

„O Maică Prealăudată care ai născut pe cuvântul care este mai sfânt decât toţi sfinţii, prin această puţină laudă a noastră de acum, izbăveşte-ne de tot răul, dăruieşte lumii pace, bunăvoinţă şi unire şi scoate din munca ce a să fie pe toţi care îţi cântă ţie: Aliluia”.