Naţiune & Fiinţă – Tudor Gheorghe

Luni seara, 09.02.09 a avut loc la Cluj-Napoca, în admirabila sală baroc a Teatrului Naţional un spectacol de gen “one man show” Tudor Gheorghe… Aflând de manifestare doar cu câteva ore înainte, şi cum biletele erau epuizate “Ausverkauft” am încercat la un bilet în plus, dar fără şansă… aproape resemnat că nu pot urmări un trubadur liric de excepţie, am apelat ca Press de la “Verein Romania” din Germania, şi D-l Gabi G. mi-a arătat o extremă amabilitate cu totul non-occidentală, şi în ultimul rând la Galeria plină şi ea am încercat să urmăresc, să asist, să înţeleg, să particip la un tulburător şi complex totodată recital… unghiul meu de percepţie a scenei era întru convergenţa bardului, asistat de imensa lui ghitară, şi o ciudată uriaşă carte, din care, ni s-a predat... Limba Română!… nu a fost doar un cânt, un descânt, ci dogmatica însăşi a culturii naţionale, desprinsă şi reţesută prin cronicari, prin Miron Costin, prin Neculce prin Varlaam, prin Dosoftei, prin eternele liturghii şi psalmii din mănăstirile oracol şi miracol al Neamului, de la Tismana sau Horezu, prin cerurile din zidurile Voroneţului, sau Putna ne-umilirii… nu mai este un spectacol, nu mai este o manifestare, nu mai este un recital, şi poate nici “one man show” sau “super-show” ci se trăieşte o adevărată “Can-De-li-Zare” a limbii naţionale, întru demnitatea strămoşilor latini, şi parţial în reverberaţiile penumbrelor slave… Cronicari şi Văcăreştii, Antim Ivireanu şi secoli de îndrăznire medievală, străjuind ziduri de pace şi turnuri de înţelegere, rostogolindu-se înspre noi, prin noi şi dincolo de noi înspre imemorialul viitorimii… este cu totul nedemarcabil poeticul de sunetizator, olimpianul antichităţii de romanticul eminescian, paralelizând Scrisori şi Macedonski, Arghezi şi mirabilul Enigel… nu mai suntem în Taina Cuvintelor, ci în Revelaţia Cuvântului, în Re-Germinarea Duhului prin “logos” întru plâns “ikonic” ce pot re-istoriza însăşi Naţiunea ce trăieşte şi suferă prin Fiinţa fiecăruia… se re-cântă, se re-citeşte, se re-instinctualizează, în care Fiinţa-Trubadur re-sacralizează şi re-temporalizează public şi suflare, tăcere şi dimensiune… ce poate re-instinctualiza cel ce comunică şi se comunică pe el însuşi? Însăşi Limba Română, farmecul ei pururi, dezbrăcată de trivialism, de manelisme, de jonglerismele anagramatismelor întru tristeţea omni-agresivităţilor… de ce să recurgem prea des la “fast-food”, la “shopping”, la “Weekend” sau “money cash”, care pentru nu puţini au terminat în “crash” şi alte “english-imports” care condus la o “Rom-English” întru hibridizarea purităţilor conservate prin milenii… Liturghier al scenei, a scenei ca altar, a altarului ca symbiont între Literă şi Vocală, oftându-se ca presentiment al lumilor abstracte… Litera ce întipăreşte Slova este înlănţuită întru sunetizare, gemându-se pe ea însăşi, înfruntând neantul a-genesic, re-creând senzaţia divină prin buzele ce pot şopti alinarea şi dorul, îmbrăţişându-i pe toţi ca pe Celalt, fără a-i atinge… finalmente suntem cufundaţi într-un imn antropologic, prin care sunetizarea vocii este continatorul literei, vibrând între necunoscuţi şi neştiutori tulburătorul sentiment al “De-Singurătăţii”… tainica seară pare neterminabilă, chiar dacă aplauzele repetabile nu pot sfârşi mirabilului trubadurului fiinţă… sunt ultimul din şirul ce aşteaptă emoţionaţi la cabina cântăreţului, trubadurului, poetului liric, actorului şi unicului Tudor Gheorghe…

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]