Neastâmpăratul raport invers proporțional

Adică: între cei 56 de ani – de la încheierea cursurilor liceale la Beclean -, și cei prezenți la revederea tradițională; între câți eram atunci și câți mai suntem astăzi; dar și între anii postliceali și vârsta ce-o avem.
În prima clasă de liceu ne adunaserăm 38 de colegi, acum am mai rămas în viață 18. Deopotrivă, dintre dascălii noștri, mai trăiesc 4.
Dintre noi, câțiva (se poate deduce) nu au putut veni din pricini de sănătate.
Și iată-ne zâmbindu-ne, după un an, în fosta noastră sală de clasă (de la actuala Școală Generală „Grigore Silași” Beclean).
E de la sine înțeles ce evantai sentimental a alcătuit revederea: bucurie, nostalgie, melancolie, bună dispoziție, câte un puseu de tristețe, de regrete, fulgurații de amintiri, laude pe seama celor care ne-au părăsit prea devreme dar și urmașilor noștri.
Ghiță Botean, cum îi spuneam șefului clasei, e marcat de vârstă, dar i-a rămas același zâmbet, nu o dată parcă feciorelnic.
Ioan I. Pop, volubil și cu tentații de gheizere melodice, ca profesor de muzică, și devotat magnet organizatoric.
Aurica Hoza, cu bujori în obraji, ca un fel de replică anilor pe care îi are.
Dumitru Măierean, mai potolit, ca altădată, în expansiunea gestului și a vocii.
Măriuța Crișan, cu reflexe de profesor persuasiv în predarea istoriei.
Adrian Bontea, ca de obicei, gata să-și arcuiască buzele în râsete.
Valentina Mureșan, neuitând că a fost cea mai frumoasă dintre colege.
Ligia Micu, aceeași dezinvoltă și generoasă Gigi Ciceu din junețe.
Horia Cârcu, meticulos în vorbă avocățească, dar și dornic de amintiri.
Și… eu, gratulat binevoitor de cineva doar cu adjectivul „infatuat”…
Se întâmpla ca în aceleași momente să aibă loc festivitatea de încheiere a cursurilor claselor a VIII-a. Iată, acești adolescenți trăiau și ei „o despărțire” și o situare în „a-ți lua zborul”; cum ni se întâmplase nouă, desigur, de pe alt palier. Pe de altă parte, școala gazdă a fost atentă cu noi – „veteranii” - și câteva drăguțe (cum altfel?!) gimnaziste ne-au înduioșat cu garoafe.
Și totul sub oftatul inevitabil al lui „O, tempora!” E semnificativ intervalul revederilor: la început, din 10 în 10 ani, apoi, la 5 ani, iar acum… din an în an.
Căci, precum afirma o colegă: „… toți, fără excepție, am îmbătrânit frumos, dar am rămas tineri cu sufletul.” Deopotrivă, a fost o mângâiere, pentru cei prezenți la parastasul pentru pomenirea profesorilor și colegilor care nu mai sunt pe lumea aceasta, când, la încheierea lui, preotul paroh Cristian Dragoș ne-a felicitat pentru această „îndărătnicie” în actul tradițional al revederii școlare.
Cornel Cotuțiu