Nelinişte de Decembrie

Ignat

 

Lumina absurdă a iernii

pictează pe fereastra închisă a sufletului meu

crini de zăpadă insalubră, mâzgălită

cu sânge sacru de porc.

 

Văzduhul cade pe mine şi vântul vâjâie a pustiu

în depărtarea rupestră.

Doar spiritul inocent al porcului eliberat,

ţopăie în curtea plină de sânge aburind,

guiţând sonata slăninii afumate,

cântecul unsuros al cârnaţilor,

poemul jumărilor aurii botezate-n căldare,

bătaia solemă a tobei

ce-o tăiem

cu cuţitul abundenţei.

 

Babe cu gândire primordială,

îşi aţintesc ochii sticloşi spre porcul înjunghiat ce se purifică

pe rugul preţios al tăcerii,

binecuvântând opulenţa existenţială.

 

Paie ard şi focul îmi îneacă visarea

încâlcită în maţe de porc,

iar urechea surdă mi-e inundată

de bocetul infernal al purceilor

din coteţul decorat de sângele dulce

ce-l linge pisica c-o poftă

Nebună!

 

 

Scurgere 

 

Glasul de piatră

şi incertitudinea diafană a apei plângătoare

întoarce sfârşitul grandios

în începuturi indeterminate de mişcătoare nisipuri.

 

Minute nedumerite căutau disperate în miezul nopţii

strugurii stelelor ce visează

pe gândul împietrit al florilor

sângerânde.

 

Eu - strivit de frunza apoasă a toamnei

mă-ncolăcesc ca un şarpe între secundele accelerate

şi cu forţa spiritului sobru

ies întunecat din întunericul pietrelor

în holde gelatinoase

de melci domoli.

 

Suspendare

 

Suspendat de clipa izbitoare a tinereţii

florile mi se par lumini

ce cântă în abisul nopţii

izvoare crude de înţelepciune.

 

Cerul e-o ramură blândă ce-adie

mai sus de aureola mea

şi mă păzeşte ca nu cumva

să cadă pe mine stelele risipite

ce dorm în visarea eternă.

 

Eu sunt pasărea ce zboară fără aripi

printre clipele de lacrimi

ale bătrânului Cronos

căutând frânturi de destin

luminat.

 

Viaţă cosmică

 

Flori răsărite pe dune de gânduri

le culeg şi le pun pe aripi

frânte de libelule,

le dau drumul să zboare

în mlaştini izvorâte

din lacrimile pietrelor

adormite-n visarea celestă.

 

Goluri şi iar goluri,

unele mai pline, altele mai goale,

se-ntind aici şi acolo,

încât cred că secundele timpului primordial

sunt flăcari

ce-mi ard ochii

să nu mai pot găsi

în haosul nopţii

dulcea visare

a vieţii cosmice.

 

 

Ochi de liliac

 

Ochi de liliac,

străini de lumina hazardului,

învăţaţi-mă să nu mai simt adierea luminoasă

a aripilor de îngeri

ce poartă sub penele lor de purpură

stelele izgonite din universul ambiguu.

 

Ochi de liliac,

amorţiţi de lumina aurorală a întunericului,

ascundeţi-mă în şoaptele neauzite ale inimii

să nu încep iarăşi să citesc

aceeaşi poveste nescrisă

din viitorul echivoc.

 

Ochi de liliac,

împietriţi de vetusta visare a nopţii,

izbiţi-mă de norii de titan

să mă prefac în ploaie acidă de tihnă

ca să pot metamorfoza

realitatea iluzorie în culori oarbe, scânteietoare.

 

 

Nelinişte de Decembrie

 

În ceaţa verde de mirare

Eu am topit ochii de ceară,

De-atunci vântul cu răbdare

Cânta în nori ca din fanfară.

 

Am topit şi vise de flori

În pământul ce-şi murmură glasul,

Şi-am dat timpului fiori

Ca să se mişte ceasul.

 

Am luat tot ce-i sec şi gol

Şi am aprins tămâie,

Cenuşa-am pus-o în ocol

Şi am mâncat lămâie.

 

Şi am băut şi aqua clara

Din ţurţurele lung al iernii

Căci aşteptam să vină vara,

Cu jocul cald al vremii.

 

Mai beau şi din iluzii reci

Ca să mai uit de toate

Tu soare mai lipseşti să treci

Sub clar de lună-n neagra noapte.

 

Şi tot ce-am trăit a fost un vis

Zăpadă sângerie-n ape,

Fum de tăciune aproape stins

Nelinişte hibernală de şoapte.

 

Viaţă de hârtie

 

De-ar fi lumea de hârtie

S-ar aprinde de furie,

Şi în fum ar arde lacrimi

Cu papirusul de patimi.

 

Fir de foc ar ţese ura

Negru-n doliu ca şi mura,

Şi-ar îmbrăţişa durerea

Dulce, galbenă ca fierea.

 

Iar pe sârma cea ghimpată

Fiinţa este obsedată...

Că-i mocneşte în timpane

Zvonurile diafane.

 

Doar un scut de praf migrează

Între ochii ce veghează

Focul arzător al firii

Din iluzia mântuirii.

 

Mă desfac ca şi un crin

În  splendoarea de pelin

Şi sacrific o-ntâmplare

Pedepsind-o cu uitare.

 

 

Vorbe metalice

 

Cuvinte sleite, ascunse-n vulcanul de gheaţă,

au desfrunzit iluziile de pe podul aşteptării,

şi eu... ca o amintire îndepărtată

trec prin stele de tăciune

căutând vorbe de duh metalice.

 

Armonia haosului îmi pare

mai încleştată în flăcări

şi cu semne ombilicale de întrebare,

o întoarcere ofilită

în vise ofensive

unde domnesc pe tronul diafan al imperfecţiunii

glasul fără de şoaptă,

cântecul fără de glas,

mişcarea fără de pas,

ochiul fără de lumină,

lumina fără de-ntuneric,

eu fără de mine.

 

Aripi de iluzie

 

Semne de întrebare,

izgonite din infinitele fraze retorice

ard spulberate în deşerturi albe de foc.

Un văl ca o aripă de libelulă

acoperă cuvintele goale de sentiment

şi un val de iluzii agreste şi verzi

se ivesc în spatele ochilor

ce n-au văzut încă

lumina exotică a îndoielii.

 

Caut apa clară a răspunsurilor,

dar parcă mă înec în nisipuri amare

de puncte difuze

şi deschid ochii de tăciune

absorbind ca un burete

lumina inconştientă

a fetei morgana.

 

 

 

Iluzia vieţii

 

De ce mi-au crescut

aripi de cenuşă până la soarele muririi?

Au! viaţa lumii se îneacă

în abisul nocturn al stelelor

ce caută în corola de iluzii

mişcarea timpului etern.

 

Flăcările de speranţă le sting,

suflând vântul tăcerii...

şi deodată ochiul necunoaşterii începe

să ordoneze lumina stelelor

în raze suave de întuneric.

 

De ce mai aud şi tăcerea

cum bate cu mâna cronosului

în uşa verticalităţii?

Poate că răspunsul acesta e inexact,

dar tăcerea parcă visează sforăind

în orologiul vechi

ce şade pe peretele prigonit

de cuiul inexistenţei noastre.

 

 

Visare 

Beau somnul adânc al visării
Cu clipele albe căzute în ceaţă,
Şi-nvaţă-mă taina cea grea a mirării
Să fac iluzii reale din viaţă.

Mă întreb cu o oarecare sfială
De ce sâmburele iubirii n-a încolţit,
De ce văzduhul imens de cerneală,
În noapte, azi, n-a înflorit?

Poate că prigoana timpului uscat,
S-a potcovit în haosul ceresc
Şi de aceea cerul e-astupat,
De nori de fantasme ce ne prigonesc.

Colţii visării îi simt cum mă muşcă 
Şi veninul în inimă îmi vine,
Închis, etern sunt într-o cuşcă ,
Iar noaptea puterea soarbe din mine.

 

Lacrimile vieţii

 

Ochi apocaliptici de lună,

Plângeţi roua dimineţii,

Şi-n sânul negru de humă

Să strângeţi lacrimile vieţii!

 

Să le puneţi raze de-ntristare

Şi dor adânc de dor,

Pe cuie frângeţi nempăsare

Şi îngeri albi, nebuni ce mor.

 

Visele de apă scăldaţile-n foc,

Pe barca ce arde în scrum...

Şi gândiţi-vă că viaţa i-un joc

E o iluzie albă, mişcată de fum!

 

Umila noastră existenţă

I-un vis ciudat, purtat de gând,

Făcându-ne să credem în prezenţă

Când de fapt totul e strigare-n vânt.

 

Deci lacrimile-s simple hotare

Între strigare şi ajutor,

Între haos şi nerăbdare

Între fiinţele vii şi cele ce mor.

 

 

 

Izvorul Nefiinţei

Mi-e neagră aripa de lumină
Şi cer cerului ce plânge la izvor
Ca o peşteră de ceaţă şi de smirnă
Să-mi dea aripi drepte de cocor.

Pe frunze reci, de ceară neagră
Voi alerga spre Paradis...
Când stele nu vor licări afară
Eu nu voi crede nici în vis.

De ce mă simt o rază mută de lumină?
Ce strigă palidul ascus
De ce cosmosul acum suspină?
Şi de tăcere sunt sedus.

Mă doare aripa dreptăţii
Ce-i frântă de angelicul stingher,
Eu mă sacrific azi eternităţii
Şi mă prefac, treptat mister.

Focul enigmei mă arde pe rug
Şi-mi place arsura neputinţei,
Căci se preface steluţă-n amurg
Şi eu mă redau iarăşi Nefiinţei.