Nici nu știu ce titlu să dau acestui text

Într-un an școlar mi s-a repartizat o clasă cu profil de filologie. Am constatat că în puhiul de fete (frumoase, desigur ) nu înregistram de cât doi băieți: unul din Basarabia, celălalt din satul lui taică-meu, Dumbrăvița. Dintr-o familie de țigani.
La sfârșitul clasei, aflu că basarabeanul și-a cerut transferul la Baia Mare, dat fiind că un frate de-al lui a reușit acolo la nu știu ce facultate:era firesc să fie și el acolo.
Dar fetele mele ?! Pur și simplu l-au amenințat că,dacă își cere transferul la alt profil ,îl iau la bătaie.
Iată un mod de simpatie colegială.
Uite-așa a fost singura clasă care, la absolvire, avea în efectiv, un singur băiat. Îl chema Burulea.
Era de o cumsecădenie ireproșabilă, generos, blajin, harnic, tot timpul , s-a situat pe primele locuri în catalog. Întâmplarea a făcut să-i vizitez familia. Scuze, mai rar am întâlnit așa țigani civilizați. (Apropo, îmi repungă sinonimul „romi”).
În copilăria mea am avut vecini, prieteni, colegi țigani; nu puțini buni la învățătură, purtare și sport, am avut colegi țigani la facultate; nu puțini foarte buni, chiar autori de cărți.
De ce demersul acesta al meu ?
Pentru că s-a întâmplat în zilele acestea în măreața Românie un fapt abominabil. Unui fiu, dintr-o familie de țigani, aflat în închisoare, nu i s-a permis (pentru două ore măcar !) să participe la înmormântarea mamei sale.
Descalificantă legislație românească !
Stat de drept, musiu de la Cotroceni ?!