„Nu uita că eşti român” (1)

Mama mea – când încă nu era mamă -, abia trecută de vârsta adolescenţei, a fost trimisă de părinţi (era vremea interbelică) pentru a face menajul la o familie bucureşteană.
După câţiva ani, s-a întors din Capitală cu o sacoşă şi cu un geamantan mare şi neaşteptat de greu. Surorile ei mai mici erau nerăbdătoare să afle ce e în geamantan. Se aşteptau să vadă rochiţe, bluziţe, pantofi, dulciuri. Stupoare! Geamantanul era plin de cărţi. Şi un atlas al României Mari.
După ce am venit eu pe lume şi maică-mea a considerat că pricep ce îmi arată şi ce îmi spune, am început să citesc din cărţile acestea, ba să le dau şi unor colegi de la şcoală. Eram în acei ani 50 de imbecilizare sovietică în societate, în şcoli, pretutindeni, unde se putea impune ideologia (zis) comunistă. Erau cărţi şi autori ce nu corespundeau programei şcolare şi, aflându-se despre fapta mea „anticomunistă”, am fost chemat la „tovarăşul Partid” al Becleanului, unde am fost urecheat, muştruluit, ameninţat cu eliminarea din şcoală. Aşa de tare m-au speriat încât am ars cărţile acelea, nu şi atlasul geografic al României Mari, adus de mama de la Bucureşti. Pe el m-a învăţat ea de unde până unde locuiesc românii, aşa am aflat de Basarabia, de Chişinău şi Cernăuţi, de ţinuturile de peste Nistru până la Odesa.
De la mama mea şi din acest atlas am îndrăgit profund, definitiv, ţinuturile de la est de Prut. De aceea, mai apoi, în plină maturitate, am dorit să străbat pământurile acestea, pe care urmaşii criminalului Stalin le-au numit Republica Moldova. De aceea, de câte ori am a face cu oameni de acolo, îi întâmpin cu drag, de aceea, iată, de curând am fost onorat pentru solicitarea de a mă alătura organizatorilor Astra pentru şederea de o săptămână în zona noastră a unui grup de elevi şi profesori de la Şcoala de Arte din Cojuşna, Liceul „Ştefan cel Mare” din Grigoriopol şi Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol, o parte dintre ei componenţi ai ansamblului „Izvoraş cu apă rece” şi ai Asociaţiei „Lumina” a profesorilor români din Transnistria.
O motivaţie a titlului de mai sus: De data aceasta, cântecul reputatului cântăreţ de la poalele Munţilor Apuseni e un fel de chemare către românii de peste Prut şi Nistru. Şi am văzut, în zilele cât am fost alături de ei, în cuprinsul judeţului Bistriţa-Năsăud, că nu au uitat să fie români şi nici nu vor să fie altfel decât au hotărât strămoşii noştri.
Până la a trece la detalii, îmi amintesc replica recentă a Prinţului Charles al Marii Britanii (pentru care Transilvania, mai cu seamă, a devenit spaţiul său preferat de şedere). Reporterul îl întreabă: „Ce iubiţi mai mult în România?”, el răspunde: „Sentimentul veşniciei”.
Săptămâna de ședere a neamurilor din Basarabia se datorează unei admirabile colaborări, solicitudini din partea Despărțământului Astra Iași (prin Doamna Areta Moșu, președinte), a Prof. Ioan Seni (șeful Despărțământului Năsăud), a Consiliului Județean Bistrița-Năsăud (prin vicepreședintele Alexandru Pugna), a Complexului Ortodox „Sf.Pahomie” Gledin (preot paroh și amfitrion al celor 38 de basarabeni, Ioan Titieni) și a domnului Ioan Neagoș (din partea Consorțiului pentru o Românie Durabilă).
Cunosc istoria și prezentul Astrei, ca urmare a unor cercetări pe această temă. Și am o măgulitoare mirare, satisfacție, pentru extensia de înțeles a acestui cuvânt: ASTRA. Mai toată lumea știe că aceasta era, inițial, un organism cultural și (deghizat) politic al românilor transilvăneni din fostul Imperiu austro-ungar: „Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român”.
În perioada interbelică despărțămintele Astrei au început să acopere o mare parte a arealului românesc, inclusiv în Basarabia și Bucovina, deci, întinderea Astrei trecea dincolo de ținuturile ardelene. Căci peste tot se simțea nevoia unui for nonguvernamental care să țină caldă afirmarea culturală a românilor.
În anii postbelici (ziși) comuniști , Astra a fost ca și cum n-ar fi fost; intrase în nostalgia vechilor astriști și marginalizată prin ignoranța generațiilor tinere, obișnuite cu impostura numită „Cântarea României” și dornice de circul „Cenaclul Flacăra”.
Ei bine, în acești ani de după 1990, Astra, ca o Pasăre Phoenix, a renăscut, a prins puteri, căci era nevoie de altfel de modalități de afirmare prin cânt, joc, întâlniri de suflet și agrement, alte modalități de valorificare a tradițiilor populare. Alături de Despărțământul central de la Sibiu, am avut posibilitatea să cunosc, mai în detaliu, despărțământul Năsăud (condus de prof.I Seni) și pe cel de la Iași, unde Doamna Areta Moșu depune o râvnă de rezonanță internațională.
Una dintre manifestările de prim-plan este Tabăra internațională „Acasă la noi” (semnificativă sintagmă !), ajunsă acum la ediția a XVII-lea, în perioada iulie-august 2013. Spre edificare asupra amplorii acesteia, e suficient să înșir unde au loc ori unde s-au consituit astfel de tabere de cultură și civilizație românească: Arieșeni - Alba Iulia, Bisoca-Buzău, Botiza-Poiana Izei - Maramureș, Botoșani, București, Dorohoi, Gledin - Bistrița-Năsăud, Iași, Reghin-Tg.Mureș, Roman-Neamț, Sâncel-Pănade - Blaj, Sf. Gheorghe- Întorsura Buzăului - Covasna, Vatra Dornei -Suceava, Zlatna -Alba.
Așadar, s-a reținut: e vorba de copii și tineri români din teritoriile aflate în prezent în afara granițelor , invitați să-și cunoască...„neamurile” de acasă.