La noi

Nuanțe la păgubosul spirit mioritic

Cornel Cotuțiu

O remarcă a impetuosului român Vadim Bacinschi, despre lipsa de coeziune a celor trei zone românești din Ucraina, locuite de români, m-a tentat să reflectez eu însumi pe tema aceasta, privind o parte din spațiile de dincolo de granițele actuale ale României, trăite de frați de-ai noștri, cosângeni de când e istoria istorie.
Iată: Până în prezent, asociațiile românești din Transcarpatia (deci, de la nord de Tisa), nordul Bucovinei (deci, Cernăuți-Herța) și cei din jurul Odesei nu și-au îmboldit liderii să pună problema înființării unei Uniuni a Românilor din Ucraina. Așa încât să se poată pleda convingător, în fața Kievului, pentru, de exemplu, unitate în domeniul învățământului școlar în limba română.
Iar inițiativele întâmpină zâmbete de aprobare, după care nu urmează nimic. Spre edificare: Asociația „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa a pus problema unificării programelor școlare din cele trei zone amintite. Cei de la Cernăuți au făcut publică susținerea lor pentru așa ceva. Apoi? Apoi nimic…
Unde mai pui că statul ucrainean pe cei din Transcarpatia și din nordul Bucovinei îi recunoaște drept etnici români și acceptă că limba lor maternă se numește limba română, iar a celor din regiunea Odesa se numește „limba moldovenească”, iar vorbitorii nu sunt români, ci moldoveni. (o perseverență parșivă a Kievului pe linia fostei puteri sovietice).
Potrivit mediilor de informare, în Serbia s-a constituit recent Uniunea Românilor din Serbia. Minunat! Dar… alături este și Congresul Românilor din Serbia. Era chiar nevoie de două astfel de organisme? Nu se știe. Ce se știe e realitatea că cele două nu comunică între ele. În urmă cu 15 ani, la un simpozion din Budapesta, un român din Banatul Sârbesc se întreba în plen: „Oare vor dispărea românii din Voivodina în anul 2050?” Cine răspunde?...
Cât privește destinul românilor din Ungaria de acum, este impresionantă gargara și pantomima de acolo. Soarta românilor este mângâiată de Institutul de Cercetări al românilor din Ungaria, Autoguvernarea Minoritară Română – Sectorul I Budapesta, Autoguvernarea Minoritară Română – Sectorul II Budapesta, Centrul de Documentare și Informare a Autoguvernării pe Țară a Românilor din Ungaria (cu sediul la Gyula). Impresionante învelișuri de staniol, nu-i așa?
În șederile mele la Budapesta, nu am auzit pe stradă o dată măcar o vorbă românească. În schimb, la Montreal, o metropolă cu 3 milioane și jumătate de locuitori, mai tot timpul auzi un dialog pe limba dintre Nistru și Dunăre. La Gyula ființează Liceul românesc (?!) „Nicolae Bălcescu”. Am reușit să vorbesc românește doar cu Firuca, una dintre bucătărese, iar la biblioteca școlii am găsit mormane de cărți în limba română, nu pe rafturi, ci… mormane, adică, așezate (sau… aruncate?) pe podea.
Scriam atunci, într-un episod de ziar: „Chiar dacă organismele îngăduite de Budapesta au o denumire măreață, acestea acoperă sub umbrela lor guvernamentală o populație știutoare – dar nu vorbitoare – de limbă română. În realitate, e vorba de o limbă de decor, circumstanțială. Până mâine-poimâine, apoi…” Iar acum mă întreb cât de… aproape e acest „apoi”?
Iar Miorița își începe lălăiala. „Și de-o fi să…”etc.
Da, domnule Bacinschi, acest „de-o fi să…” a determinat de foarte multe ori lipsa de coeziune a semenilor noștri. Eventual, avem zicerea „Fă-te frate cu dracu, până treci puntea!” Dar pe celălalt mal ce găsești?
Mă îndârjesc să nu cred că această situare în conjunctură, renunțare, impostură sau cabotinism e generalizată!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5