O carte despre Rucăr şi rucăreni

„Ion Muţiu, n. 1929. Arhitect şi scriitor de proză scurtă, rucărean după mamă. A publicat 7 volume cu 250 schiţe şi nuvele, în majoritate despre Rucăr, cu caractere şi fapte de oameni, idei, evenimente şi descrierea locurilor într-o limbă română cu coloratură rucăreană, cu frazare concisă, dând frâu liber imaginaţiei.” Astfel se prezintă autorul volumului „Rucărul în Noua Europă”, Editura RBA media, Bucureşti, 2010. De precizat însă, că cele 7 volume de proză scurtă le-a publicat în perioada 1996-2010. O adevărată performanţă editorială, dacă ţinem cont că primele cinci volume au apărut în fiecare an câte unul. Iată-le, în ordine cronologică: „Parte din inima ta” (1996), „Suflete curate” (1997), Zâmbet amar” (1998), „Ţinta dragostei” (1999), „Pentru flăcăi şi moşi” (2000), „Dibăcie şi cârcală la Rucăr” (2004), „Rucărul în Noua Europă” (2010).

Trebuie să spunem din capul locului că atât personajele cât şi subiectele abordate de autor sunt reale, totul petrecându-se în România ultimilor 20 de ani.

Aşa cum mărturiseşte însuşi autorul, Ion Muţiu scrie, în primul rând despre Rucăr şi rucărenii săi. „Rucărenii beau cu măsură, mai mare ori mai mică, acasă ori în locuri de pahar şi mărimea înfurie, blegeşte, ţipă sau cântă şchiop. Unii fac scandal, alţii iau pe muta-n gură, ori se zbat în bolmojeală de minte blegită de tărie.”

Ei, rucărenii, se adună la terasa lui Castan, unde: „Încă de la prima oră mesele erau ocupate de Luş, Tică, Dorel şi alţi setoşi să-şi alinte gâtlejurile uscate, rătuteala (ameţeala – n.n.) şi betegeala de pârleaz la picere.

Vorbe la nimereală, consum pe sponci, priviri de pleasnă la trecători.”

Rucărenii vorbesc, ei între ei, în timp ce-şi savurează porţia de tărie, despre parlamentari, cei cărora comunitatea le-a încredinţat responsabilitatea de a se ocupa de treburile publice, despre guvernanţi şi faptele lor, despre câteva personalităţi politice, culturale, oameni de afaceri: Ion Iliescu („dă sfaturi cu oftat după trecut”), Băsescu („vaporean certat, cu undiţă pentru rechini”), Văcăroiu („stângaci din născare, dar are patimă de dreapta altora”), Gigi Becali („are o inimă mare şi o gură şi mai mare”), Petre Roman („şi-a scrântit stânga şi acum foloseşte dreapta”), Marko Bela („scrie poezii, râde câş şi zice ca toţi, cu ascuns”), Geoană („un pion împins în final cu şah la rege”), Ţiriac („bancher bunde prăsilă”), Patriciu („arhitect de bănci şi sonde în erupţie”), Voiculescu, Ţânţăreanu („fustangiu ostenit de-o cârmă uzată”), Prigoană, Columbeanu, Elodia, Ioniţă din Clejani, ministrul Iorgulescu („Pictura de gang, telenovela, romanul erotic şi maneaua de cartier sunt o ladă de bani”), Dan Grigore („În spatele manelelor este banul şi lenea”), George Pruteanu („Muzica bună cere educaţie, studiu şi decenţă”) ş.a.m.d. Ion Muţiu scrie şi despre cele sfinte: Joia Patimilor („Joimarele”), despre Nunta de la Cana Galilei etc., cu smerenie şi evlavie.

Unul dintre textele cărţii se intitulează „Scriitori rucăreni”, vreo 20 la număr, printre care şi scriitorii de notorietate: Ion Barbu şi Paul Everac. Cartea este însoţită şi de un glosar („Grai muscelean” îi spune autorul), care cuprinde termeni locali.

Una peste alta, cartea este scrisă fluent şi se citeşte cu uşurinţă. Şi cu plăcere.