O carte a fericirii prin voinţă

A sosit poştaşul. Deschid plicul şi răsfoiesc cartea trimisă de doamna Brănescu, cu cele 62 de mesaje, desprinse prin puterea slovelor „Spre zări albastre”. Prin aceasta, poeta şi pictoriţa de pe strada Ion Vidu răscoleşte amintirile prin versuri minunate, ce reflectă un spirit iscoditor cu o autentică vocaţie enciclopedică.
Poezia şi pictura aduc o atmosferă de lumină şi iubire în sufletele iubitorilor de frumos, fără să dea legi, făcând doar generalizări din observarea unor multiple fenomene şi întâmplări de acasă, din mediul social sau din natură, dând valoare operei prin faptele sale.
Doamna Brănescu, inclusiv pe pânza pictată, este poetă, deoarece operele sale nu exclud poezia, care alături de eseuri şi naraţiune, sunt o prezenţă vie, fără discriminare, susţin admirabil efectul compoziţional şi cromatic, rarisim, într-adevăr rarisim.
Plimbându-se „Spre zări albastre”, autoarea face eforturi pentru a construi nu a distruge, având o atitudine deschisă, lipsită de aroganţă, cu bucuria în suflet pentru fiecare carte tipărită cu autenticitatea şi luciditatea sentimentelor.
„Spre zări albastre” este o carte ce datorează respect pentru cititor, ca o frăţie între judecată şi viaţă. Se grăbeşte să-şi exprime toate gândurile, iar dacă, totuşi, vor mai fi probleme nelămurite rămâne în sarcina nepoţilor care au de urmat drumul ei în viitor.
Rosteşte cuvinte înălţătoare pentru cei dragi ce s-au mutat în deal ca stâlpii ai nădejdii, sperând în aprinderea tainică a idealurilor încă fără contur.
Prin arta versurile sale găsim o cale a fericirii prin voinţă, având va temelie încrederea şi prietenia adevărată.
Se împlineşte în măreţia prin soli de cuvinte către zările albastre ca un popas sufletelor noastre. Ideile sale sunt trainice şi fertile, vestind câte ceva pentru sufletul viteaz.
Virginia Brănescu, poet, pictor şi psiholog, face observaţii şi măsurători în jurul anotimpurilor omeneşti.
Mă paşte crunt visul cel rău,
Mă rog cum pot la Dumnezeu
Şi-ncerc să fac din nou un pas,
Să-mi aflu încă un popas.
Priveşte lumea aşa cum e, cu tăcere, vise, dor de viaţă, uitare, dragoste, catastrofe naturale, rătăciri, sclipiri, coşmar, flori, spini etc., stări sufleteşti şi pământeşti ce se schimbă precum cerul, urcă şi coboară ca şi corabia pe valuri.
Iubitoarea cerului albastru e o minte isteaţă, ce găseşte întotdeauna destule pricini spre a fi tristă dacă e tristă, destule pricini ca să fie veselă dacă e bucuroasă. Îl exemplific pe Pascal, care suferea din pricina trupului, era înspăimântat de mulţimea stelelor şi măreţul fior care-l trecea privindu-le, era desigur pricinuit de răceala cu care se alegea, fără a-şi da seama, stând la fereastră. Un alt om, dacă e sănătos tun, va vorbi stelelor ca unor prietene. Amândoi vor spune lucruri foarte frumoase despre cerul înstelat.
Doamna Brănescu, trăind în rândul iubitorilor de frumos, uită, împlinindu-şi unele îndatoriri obşteşti, pe bază de voluntariat, că o doare capul, ficatul sau piciorul, având o grămadă de bucurii voite precum – poezia, pictura, muzica şi, de ce nu, taifasurile, care înlătură sau micşorează toate amărăciunile.
De pe urma preocupărilor sale are un mare câştig, făcând ceea ce doreşte, simţind mai aprig necazurile altora decât pe ale sale.
Buna cuviinţă o sileşte să zâmbească, să salute şi să întindă o perdea între noi înşine şi viitor. O perdea de culoarea cerului, un fel de joc de lumini şi culoare, bucurându-ne unii pe alţii.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]