O CERCETARE ASUPRA CALENDARULUI CREŞTIN ŞI LAIC

Un titlu în trei ape, ca un acoperiş tradiţional, adăpostind o identitate majoră: satul românesc. Mai întâi, „Cultura tradiţională imaterială românească din Bistriţa- Năsăud” este sfera generală de care aparţine lucrarea apărută la Editura „Şcoala Ardeleană”, Cluj-Napoca 2015, apoi, „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic” oferă cunoaştere şi trimitere la respect pentru fiecare moment important, încărcat de semnificaţii şi simboluri, pentru ca „Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului” să facă trimiteri la Hesiod dar şi să mărturisească despre destinul cercetătorului în teren, culegător şi scriitor în egală măsură, păstrător el însuşi de tradiţii, sensibil, convins de valoarea şi importanţa demersului realizat.
Aflând că denumirea „calendarium” era la origini „un registru de datorii”, Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian s-au conformat corespunzător şi au îndeplinit o datorie majoră scriind această carte. O carte în care încap secole de existenţă, cu nuanţe, cu schimbări şi schimburi, dar care păstrează vie, nealterată, credinţa transmisă din generaţie în generaţie, obiceiurile simple, fireşti, datinile străbune. Nimic elitist şi sofisticat în această lucrare de căpătâi, de suflet, ci dimpotrivă, materia cărţii atrage ca un magnet, cu căldură, cu convingere, şi prezintă oglinda satului veşnic în care ne privim, din când în când, chipul.
Apărută în plin proces de îndepărtare de satul românesc, cercetarea este o pledoarie, chiar şi acum, în al doisprezecelea ceas, pentru întoarcere la origini, la izvor, la tradiţii, cu un strigăt la cotitura timpului: „Quo vadis, Domine?” Răspunsul l-au aflat demult autorii „Sărbătorilor...” şi în întoarcerea lor ne conduc şi pe noi în „satul ca o legendă tracă”, prezentându-ne un timp împărţit nu în patru anotimpuri, ci în două sezoane, unul cald şi altul rece.
De „Sezonul rece”, partea întâi, se ocupă Vasile V. Filip, urmărind sărbătorile de la Sfântul Dumitru ( 26 octombrie ) până la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ( 23 aprilie), de unde preia cercetarea Menuţ Maximinian, ducând-o până la Sfânta Parascheva ( 14 octombrie ), rotunjind anul, cu sfinţi şi sfinte, într-o carte a sfinţilor, cu biografiile lor şi efectele secundare, sociale, ce derivă din spiritul răspândit. În paralel cu acest calendar întocmit şi povestit riguros, care prezintă şi viaţa oamenilor după rânduiele vechi, există în carte un alai de obiceiuri şi tradiţii desfăşurate concentric, în preajma sărbătorilor religioase, cu impact în viaţa cotidiană, ca un fel de prilejuri, la fel de sfinte, de rang secund, care permit oamenilor ancorarea într-o mare de poveste arhaică, un tot unitar, spunându-şi la rândul lor propria poveste, din familie, din biserică, din comunitate. Este plata pentru o existenţă curată.
Un fapt aparte al cărţii îl reprezintă manifestări din ţinutul bistriţean – năsăudean, de trăire şi trecere prin timp. Există obiceiuri cu specific local, precum „Maialul”, „Măsurişul”, „Înstruţatul boului”, „Jocul la şură”, a căror prezentare oferă întregii lucrări un spectru luminos. Metoda dublă, folosită de cei doi etnologi şi etnografi, documentare şi interviu, lasă puţine şanse neexprimatului în privinţa domeniului abordat. După ce este prezentat, creştin ortodox, profilul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, se face trimitere la tradiţia populară şi la numele de „Sângeorz”, ca patron al naturii înverzite, deschizător de sezon pastoral, cunoscut drept „Cavalerul trac” în Panteonul românesc şi cel de-al doilea stâlp calendaristic după Sfântul Dumitru, şi este redată înregistrarea interlocutoarei Ana Coroianu din Dumbrăviţa, participantă la ancheta etnologică din teren: „Se spune că atunci când se aud primele broaşte cântând, Sângeorz ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii apre viaţă, el fiind considerat Cap mare de primăvară”. Poveştile oamenilor intervievaţi asigură cărţii viziune spre viaţa trăită, simţită într-un mod aparte, cu efect paleativ, într-o lume modernă suferindă.
Antologia de strigături, cu rol moralizator, aşa cum se desprinde din literatura de specialitate, ocupă un loc însemnat în rândul manifestărilor diferite din viaţa satului tradiţional: „Foaie verde fir mătasă/ Mă cată moartea pe-acasă,/ Eu la crâşmă după masă/ C-o glăjuţă plină-rasă.”
Variantele de colindă de pe la Sita, de la Gledin, din Perişor, Sălcuţa, Maieru ori Zagra aduc diversitate şi bogăţie stilistică întregului text, asigurând caracterul liric din prima parte, de sezon rece. În timp ce poveştile şi legendele cu prilejul unor sărbători, despre Fata Pădurii, despre zâne, chiar duhuri, imprimă lucrării în mod deosebit caracter epic, în partea a doua, de sezon cald. Împreună sunt fapte de viaţă, de existenţă, şi atestă un timp care nu mai avea răbdare. Trebuia consemnat.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5