O ÎNMINUNARE...

Intră, de acum, în analele Bistriței o carte rară, „De la Gewerbeverein la Palatul Culturii Bistrița”, apărută la Nosa Nostra, în coordonarea prof.dr. Dorel Cosma. Este biografia centenară a unei prestigioase instituții de cultură cuprinsă în pagină de carte spre a fi invincibile argumentum într-un timp ce estompează ideea de moștenire culturală. Ori această carte a Bistriței vrea să înveșnicească idealurile culturale a atâtor ani și a atâtor vârste înscrise pe frontispiciul Palatului Culturii, „atât de al nostru”, cum îl numește managerul Dorel Cosma în Introducere. E romanul cronologic al Palatului Culturii, cu ample capitole în care documentele ies la scenă deschisă, nelipsind fasciculele de afectivitate, pornind din vii aduceri-aminte. Căci instituția investigată a fost încă de la începuturile ei, atunci când veacul se năștea ( expresia îi aparține istoricului Adrian Onofreiu) simțită ca cetate și casă, ca temeritate a gândului și îmbunare sufletească. Ceea ce numea pr. Friedrich Kramer în 1897 la inaugurarea Gewerbeverein, o cetate, un cămin drag, sau ceea ce instituia ca mesaj Asociația Meseriașilor Bistrițeni la o adunare publică, cu referire la înfăptuirea unui așezământ cultural sub semnul dăinuirii și onoarei, vor fi laitmotive în succesiunea anilor. Despre „vechea și frumoasa noastră casă”, vorbește, peste ani, Popandron Garofița, un om al Bistriței, ca fiind locul în care a dominat osteneala și dăruirea, bucuria și onoarea. Așadar, întemeietorii așezământului cultural și cei care i-au întreținut viața și temeiurile, zările și etapele, au știut să fie plugari ai lui Dumnezeu, propovăduind semințele roditoare ale minții și sufletului lor. În acest fel, „De la Gewerbeverein la Palatul Culturii Bistrița” este documentar și sărbătoare a anilor și vârstelor, a sentimentelor înalte ce răscolesc (ca în profesiunile de credință ale înaintemergătorilor) toate puterile din om.
Se spune că nu avem o tradiție a consemnării, a înregistrării, că nu am cuprins în pagini bibliografice numeroase momente dramatice din istoria noastră, nescriind cât ar fi trebuit despre primul război mondial, colectivizare, destinul tragic al satului și țăranului. Cu atât mai valoros acest hronic bistrițean consemnând istoria, avatarurile și rodirile culturale a peste o sută de ani. Când Asociața Meseriașilor Bistrițeni semnala public nașterea așezământului cultural Gewerbeverein făcea și urarea să trăiască și să crească. Palatul Culturii a trăit și a crescut, itinerarele sale de creștere, cuprinse în sutele de pagini ale cărții, fiind expresia pasiunii în numele frumosului. Rămâne în memoria locului edificiul care s-a răsfrânt în atâtea alte edificii, spirituale, în atâtea deschideri, însemnând puterea de a duce înainte Începutul. Nu este un amănunt, dimpotrivă, faptul că Palatul Culturii este clădirea cu fațade pe toate laturile, așadar în plină lumină, așa cum este descrisă în Topografia monumentelor din municipiul Bistrița, opera cercetătorilor Corneliu Gaiu și Vasile Duda.
Oricum ar fi cursul istoriei, scria Marele Eminescu, viața înaintează, întărindu-se prin voință și jertfă. Viața unei instituții culturale cum este Palatul Culturii nu putea înainta și nu se putea întări fără voință și neastâmpăr spiritual, fără temeinicia continuată dinspre întemeietori spre rosturile de mai târziu și felul de a fi al atâtor generații cuprinse într-un fascinant dialog al implicării și împăcării. E impresionant Statutul Asociației Meseriașilor Bistrițeni care simțea lipsa unui spațiu în care să se exprime omul spiritual, un statut care așeza rigoarea și răspunderea ca fundamente în desfășurarea acțiunii culturale. Cei care au preluat ideea începutului i-au respectat Asociației mesajul, rigoarea și răspunderea, de fiecare dată cu adevărul în minte și cu Dumnezeu în suflet, știind că binele spiritual nu este o umbră și patria nu este o frază.
În mizanscena „De la Gewerbeverein la Palatul Culturii Bistrița” se întâlnesc cei dintâi, cei vechi ( în sensul onorant al cuvântului) cu cei care au urmat (aduceți-vă aminte de mai marii voștri și urmați-le credința), susținând într-o spectaculoasă spirală nevoia de mutații și edificări, de armonizări ale spiritului la mersul timpului. Cei șapte autori ( șapte este cifra desăvârșirii) și coordonatorul volumului argumentează prin fiecare alineat al fiecăriei pagini ascensiunea instituției, înnoirea mesajului cultural de-a lungul anilor, legându-l de sensuri ale vieții. Pe Marea Genizaret pescarii nu au prins pește până când nu au aruncat mrejele după Cuvântul Lui, având, astfel, mesaj și rânduială. Instituția bistrițeană a prins rod prin acuratețea mesajului și temeinicia rânduielii, aruncând în marea timpului mrejele binelui spiritual și o îndelungată experiență menită să-l așeze pe om pe malul care nu se surpă; un detaliu cuprins subtil și în Cuvânt de salut semnat de primarul Bistriței, Ovidiu Teodor Crețu.
„De la Gewerbeverein la Palatul Culturii Bistrița” nu este doar un inventar al anilor, enumerare de date calendaristice, nume ( vorbim de un amplu dicționar de nume proprii), afișe, ordonate, de altfel, sobru, precis, relevant. Tipologia manifestărilor culturale, repertoriile, turneele, interpreții, ca nuclee tematice definitorii, se întrepătrund cu altele ce exprimă ideea de dezbatere culturală, de colocviu ideatic. Necesitatea nașterii instituției în mediul comunitar bistrițean, felul în care aceasta marchează conștiința locuitorilor, devenind Panteon al valorilor locale, civilizarea prin cultură ( se știe că civilizația lumii va fi adevărată când se va civiliza sufletul; civilizarea prin înminunare), ambivalența cultură-istorie, bucuria de a exista transpusă în manifestări culturale, mai ales cele legate de sărbătorile creștine, raiul cuvintelor prin repertoriul Teatrului Nichipercea, geniul artistic ca fiu al lui Dumnezeu, după expresia lui Nietzsche, devin acolade de reflecție, întreținând dinamica scrierii. Sunt consemnate, în aceeași idee, alternanțele manageriale (se vorbește chiar de furtuni administrative), planuri de acțiune, organigrame, raportări, la fel fișe de impresariat, biografii ale unor nume importante din istoria instituției ( directorii Valentin Raus, Cornel Pop, Marcel Lupșe, Virgil Rațiu, Ioan Lazăr, Ioan Moldovan, Nicolae Gălățean,Cornelia Negrea, Dorel Cosma), date ce țin de psihologia publicului spectator, parteneriatele (Societatea de concerte, bisericile etc.), activitatea căminelor culturale aparținătoare, un panopticum ce susține exemplaritatea instituției bistrițene.
Scrierea excelează prin impresionanta arhivă documentară, ramificându-se într-un șir de micromonografii, evantai al unor vâste culturale de excepție: Cununa de pe Someș, Festivalul Fanfarelor, Appassionata, Festivalul teatrelor profesioniste „Liviu Rebreanu”, Teatrul de păpuși, fenomenul literar Conexiuni, Rădăcinile eternițății, Reuniunea Corală „Valeriu Anania”, prin care fenomenul cultural bistrițean a intrat „în lumea mare”, dezvăluindu-și cu prisosință menirea și prestigiul ( se vorbește, spre exemplu, de noul destin al anului 2005).
Prin ingeniozitatea semnatarilor își intră în rol și o amplă arhiva afectivă. Este redată, bunăoară, atmosfera concertului din 1899, când 50 de lămpi de gaz luminau sala și emoția a 800 de participanți, a serilor în care concertau George Enescu sau soliști ai Vienei, în care se juca dramaturgia lui Zaharia Bârsan sau reuniunile intelectualilor care se adunau în seara Anului Nou „în numărul lor complect la mesele înveșmântate în alb”, serbând „trecerea spre cele eterne a vechiului an” , cu aceleași credințe și speranțe. Autorii vorbesc despre grandoare și înălțare, incluzând în aceste determinative reprezentațiile prilejuite de Adunarea Generală Astra din 1907, conferințele universitarilor clujeni, marcarea Centenarului Schubert, turneele Teatrelor Naționale din București și Cluj cu spectacolele Vlaicu-Vodă sau Avram Iancu, repertoriul coral al Societății Iacob Mureșanu ce îmbina opereta Crai nou cu arii din Lohengrin sau Don Carlos și doinele românești, entuziasmul celor 5000 de participanți la Festivalul Fanfarelor de pe Dealul Târgului, marșul triumfal al ansamblului Cununa de pe Someș trecut prin arderea de sine a împătimiților Elvira și Corneliu Botoș, prestanța Saloanelor Rebreanu cu pagini de exegeză detaliate de Nicolea Steinhardt, Eugen Simion, Augustin Buzura, Laurențiu Ulici, Ileana Mălăncioiu, Dan Hăulică, Vasile Andru, ecourile proiectului „Promovarea culturii scrise în Europa”, sondajele de opinie în numele unui teatru profesionist (de repertoriu!) la Bistrița.
Călătorirea prin ani ( este evident motivul drumului în cele șase capitole ale hronicului) de la Căminul George Coșbuc la Casa Raională, apoi Orășănescă, Municipală, Centrul Cultural și Palatul Culturii, in crescendo al dovezilor prestigiului cultural, apare în alternanța de tonuri ale limbajului argumentativ, de la cele evocative din paginile semnate de Vasile Jimboreanu, Hans Franchy și Doris Cosma, apelând sugestiv la jurnalele vremii, la cele cu inserturi eseistice din documentarele lui Alexandru Cristian Miloș, la cele colocviale din pledoariile Elenei M. Câmpan și Mariei Herineanu, la contururile de antologie culturală propuse de Menuț Maximinian.
„De la Gewerbeverein la Palatul Culturii Bistrița”, ca orice carte importantă, ne salvează din mediocritatea zilei, trezindu-ne spiritul ( acțiunea aceasta de trezire a spiritului, scria Marele Titulescu, nu trebuie să întârzie nicicând). Apare când se vorbește de filozofia nimicniciei în care intrăm cu pasiune, de era vidului și a turnului fără temelie, când se pierde înțelesului ca frunza pre apă ( vorba cronicarului), în tot mai multă vorbă și mai puțină faptă, având, cum scria Mihai Eminescu, cerul sur și rece, deasupra unei lupte deșarte: „Privim reci la lumea asta (...) O convenție e totul; ce-i azi drept mâne-i minciună”. Și atunci : „Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, / Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt”...
Cei care își întâlnesc anii vieții cu vârstele Palatului Culturii nu au lăsat pana în încremenire, având credința ( ceea ce la Liviu Rebreanu numim conștiința seriozității umane) că putem ieși din era vidului, din prejudecăți, cinism și compromisuri, prin ceea ce am putea numi, la acestă oră, onoare și creație. Căci omul, mărturisea Gheorghe Șincai, cărturarul care a adunat 34 de ani documente pentru Hronicul românilor, trebuie oprit din rătăcirea gândului și așezat în drepte cuvântări ale minții. “Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă / Căci din minți era gândită, căci din inimi era scoasă.”
Spusa spiritelor alese - la Palatul Culturii din Bistrița vorbim de spirite alese – avea ( și are!) mai mult decât preț de aur, avea (și are!) preț de viață. Era și este precum apa vie. Spusa lor era și rămâne un Cântec al Învierii. În felul acesta cartea în ediția 2018 cinstește cum se cuvine Centenarul Marii Uniri. A ne îndepărta de lucrarea cea bună înseamnă a rămâne în șovăiala nisipurilor și a nu mărturisi: Am văzut lumina cea adevărată! De aceea, cartea aceasta, o înminunare, trebuie dată mai departe. Locuri din țară, instituții de cultură, o pot avea ca prețios îndrumar. Pâinea și vinul se cer înmulțite. Și asta până nu e prea târziu.
Vedeți ce faceți cu timpul! scria Constantin Noica.