O lacrimă a poeziei

Ajuns la al treilea volum, poetul Ştefan Veşcari ne aduce, la Editura Nico, „Lacrima focului”. O carte în care metafora ia locul de cinste pentru proclamarea iubirii în cele mai diverse faţete. Poeziile nu au titlu, iar la final au puncte de suspensie tocmai pentru ca fiecare cititor să-şi continue gândurile în versuri şi să dea un nume acestora.

Poet cu state vechi în cenaclurile bistriţene, Ştefan Veşcari străbate apele cuvintelor „vâslind rar/ la ceas de taină” pentru aducerea cerului şi a pământului mai aproape de noi. Fiecare cititor va descoperi în volum cel puţin o poezie de dragoste în care să se regăsească: „noaptea/ din iubire/ naşte trandafiri negri”. Atunci când „curgând din cer” dragostea se arată pe tărâmurile noastre, „flăcări în aripi noi” străbat cuibul de stele întru descoperirea tainelor lumii: „apropie-mă lângă tine/ să îngenunchez/ drept/ când tu dai rugii/somnul iasomiei”. Poetul este într-o prelungă rugăciune de iubire adresată puternicii divinităţi, iar gândurile se împletesc cu viaţa întru aşteptarea izbânzii naturii: „copacii/ se întreabă/ de ce nu au aripi”.

Ca un călăreţ alb, Ştefan Veşcari ia drumul viselor „prin ierburile fluide”, atunci când iarba dansează în rouă „în seri cu lună/ ascultând/ cântecul stelelor/ când zăpada/arde”. Iubita, în diversele ei ipostaze, ni se înfăţişează ca elementul suprem al dragostei: „în podul palmei tale/ mugurii încolţesc”. Puterea devine viaţă „pe un rug de cuvinte”.

Volumul este o oglindă care separă chipurile în culori, ritualul focului purificând viaţa: „păsările se nasc/ fără aripi/ ca o lacrimă albă/ visele zboară”. Corăbiile vieţii ajung la ţărm întru salvarea poeziei. Poetul îşi scrie propriul testament: „când vă veţi sătura/ de cuvintele mele/ să mă împăturaţi/ ca pe un ochi/ al dimineţii/ în lumina/ care ne cheamă/ îndepărtându-se”.

O carte care bucură pe toţi cei care trăiesc pe acest pământ pentru iubire, volumul fiind un cadou deosebit pentru toţi cei care ştiu ce înseamnă lumina.