O nouă carte de versuri semnată Teofil Răchiţeanu

A apărut la Editura Scriptor Cluj-Napoca o nouă carte de versuri aparţinând poetului Teofil Răchiţeanu, cunoscut cititorilor noştri prin faptul că despre el s-a scris în coloanele ziarului nostru şi cu alte ocazii. De data aceasta, el revine cu o plachetă intitulată „Cu dorul şi dragostea”, versuri ce se înscriu în acelaşi context al convingerii poetului că dragostea şi dorul sunt sentimente omeneşti de temelie ale unei existenţe întru dumnezeire. În lirica lui Teofil Răchiţeanu, cele două delicate însuşiri ale fiinţei umane sunt percepute ca mişcări cosmice consumate într-un amplu spaţiu mirific străjuit de dealuri, păduri şi munţi, un spaţiu binecuvântat de divinitate. S-a vorbit mult despre îngemănarea versurilor lui T.R. cu cele populare, cu eminescianismul său. Într-adevăr, T.R. a preluat o undă de eminescianism, dar nu s-a lăsat copleşit, ca Vlahuţă, de pildă, de eminescianism, ci l-a prelucrat după reţete personale, dându-i o patină originală, sub oblăduirea divină. Dar poate că ar fi mai bine să dăm în continuare cuvântul criticului şi istoricului literar Mircea Popa, care s-a ocupat de poetul T.R., definindu-i cel mai exact opera, nu numai în postfaţa acestui volum, ci şi cu alte ocazii:

„Spirit afin şi confratern – spune Mircea Popa, printre altele – poetul Teofil Răchiţeanu a gândit recent o carte de poezie (în exclusivitate) pe tema dorului şi dragostei, adăugând bogatei reflecţii de până acum o largă gamă de trăiri lirice, care de care mai subtile, mai încărcate de metafore revelatorii, mai profund sentenţioase şi expresive artistic. Cartea lui însumează 138 de catrene de o valoare estetică indubitabilă, care condensează o trăire lirică de mare forţă reflexivă, surprinzând polivalenţa trăirilor sufleteşti, cu multiplele lor rezonanţe şi înfăţişări poliedrice, ce răspund unei profunde meditaţii şi adăstări în apropierea versului popular, cu care poetul comunică din interior, dând expresie unei mari varietăţi de abordări lirice, de la modul inocent şi plin de candoare, la cel senzual-confesiv, suferind sau jelitor, la cel melancolic resemnat, socotit o „boală”, de unde ideea de „spital al amorului” la Anton Pann. Creaţia lui poate fi considerată drept o construcţie similifolclorică (de cea mia autentică factură), rezonând la modul profund cu moştenirea folclorică ancestrală cea mai valoroasă. Prin acest tip de creaţie, el scoate la lumină eminescianismul său organic şi-l reverberează astral şi irepetabil în înălţimile privilegiate ale marii poezii a dorului şi dragostei româneşti dintotdeauna.

Sunt cuvinte măgulitoare pentru un poet care le merită cu prisosinţă.

G. Moldovan