O personalitate accentuată: Dariu Pop (2)

Un alt aspect al personalităţii sale : Dariu Pop a fost un intelectual incomod, un rebel, în relaţiile cu notabilităţile austro-ungare (şi nu numai). Este şi motivul pentru care avea să părăsească Becleanul, după un an şi jumătate, datorită unor divegenţe, de ordin naţional, cu contele Paul Bethlen şi nepotul acestuia Ştefan Bethlen.
Simeon Moldovan, deşi memorandist, a avut mai multă abilitate şi persuasiune în legătură cu familia Bethlen, devreme ce i se îngăduia să dea spectacole de teatru şi cor în sala de distracţii a hotelului din localitate, proprietae a grofului Bethlen.
Comportamentul său în lume, gena conflictului cu autorităţile, cu scrobeala orgolioasă a unor persoane de decizie, a fost ereditară. Tatăl, George Pop, intră în dizarmonie cu vicarul judeţului Sălaj , care îl prigoneşte, invocând opinii de neascultare, dar, nici mai mult, nici mai puţin, îşi ia familia şi se stabileşte hăt departe , taman la marginea de Răsărit a Imperiului, la Măgura Ilvei.. Ce cutezanţă admirabilă ! Îi mai trebuia un pas şi ajungea în Moldova, precum bunicul lui Creangă, David din Pipirig.
Dariu, tânărul învăţător, îşi începe apostolatul la Maieru (localitatea unde, în copilărie, se juca cu Liviu Rebreanu). – l9o5. Dar, după câteva luni, neacceptând spiritul conservator al intelectualilor de aici, trece măgurile şi îl găsim dascăl în satul său natal, la Măgura Ilvei.. Însă , din pricina unui conflict cu o învăţătoare şi preotul paroh, pleacă şi, în vara lui 1906, îl găsim la Feldru. De aici ajunge la Beclean.
În 1911 e învăţător la Şişeşti, sub aripa celebrului unionist preotul Vasile Lucaciu. Dar, cu toată protecţia acestuia, Dariu Pop intră în conflict cu un inspector şcolar şi pleacă la Băseşti. Nu şade mult nici aici. În urma unui discurs la Reuniunea învăţătorilor români din Sălaj, e considerat un agitator naţionalist, instigator şi provocator la adresa regimului austro-ungar. În consecinţă, e condamnat de Curtea de Juraţi din Oradea la 4 luni închisoare şi amendă, urmând să-şi săvârşească detenţia la mijlocul anului 1914. Tot acum, ministrul învăţământului de la Budapesta îl suspendă din şcoală.
Nu le va face plăcerea, căci, ajutat de Vasile Goldiş, se refugiază în România.
Ofilat Varvari găseşte convingător explicaţia pentru acest traseu existenţial al lui Dariu Pop:
„Dascăl energic, comunicativ, cu principii morale de viaţă, însuşite prin genă, nu accepta compromisul, linguşirea, umilinţa şi politica şcolară a guvernanţilor care obstrucţionau educaţia în spirit românesc.”
Însă integritatea sa morală, civică, profesională l-a situat în conflict şi în anii României Mari.
De pildă, revizor şcolar al judeţului Satu Mare fiind, provoacă tensiune în relaţiile cu Consistoriul Ortodox din Oradea, căci, în străduinţa sa de organizare a învăţământului, cere, printre altele, laicizarea completă a şcolii primare.
Apoi: de două ori a fost schimbat din funcţia de revizor şcolar şef, fiindcă a refuzat să se înregimenteze partidic. I-a refuzat şi pe liberali şi pe ţărănişti.
După 1945, când pensionat, se stabileşte definitiv la Cluj, Dariu Pop trăieşte o blândă, profundă şi senină activitate creatoare în slujba unei zeiţe pe care a ţinut-o mereu într-o delicată rezervă: Euterpe. Acum, până la trecerea lui în nefiinţă (1965), va compune piese muzicale, valorificând mai cu seamă zestrea folclorică românească.
Unul dintre cei care s-au îngrijit de posteritatea lui Dariu Pop – mă refer la Ioan Nistor -, îi face un portret cuprinzător:
”(…) om de cultură, revizor şcolar, ctitor de reviste literare, director de ziare, scriitor polivalent, pictor, compozitor, geograf, istoric, paleograf, folclorist (…) ferment şi spirit emulator.”.
Adică : o personalitae ieşită din comun.