O seară de neuitat cu scriitori leşeni

A doua parte a zilei Sfinte a Schimbării la Faţă am petrecut-o la Leşu, alături de scriitorii locali ce-şi păstrează cu sfinţenie rădăcinile existenţei, înfipte adânc în gospodăria ţăranului. El, ţăranul, trudeşte pentru noi, asigurându-ne hrana cea de toate zilele.

Indiferent cine suntem şi unde lucrăm, indiferent de pregătire, hrana ne este asigurată de munca lui istovitoare.

Scriitorii leşeni simt mesajul cântecului „Casa părintească nu se vinde”, Ioana Precup, Veronica Oşorheian şi Elisabeta Luşcan, trăiesc aici, la Leşu, clipe de vis, se simt de minune în căsuţa văruită în albastru.

Cu toate că anii le-au îndepărtat fizic de locul copilăriei, stabilindu-se la Oradea (Ioana) şi la Alba Iulia (Veronica), în timp au acumulat elemente noi de educaţie, prin influenţa mediului, experienţa personală, promovând o altă scară de valori şi un anumit comportament, dar, totuşi, au rămas pentru satul lor un pivot în coagularea tradiţiilor locale.

Am venit aici, spune Ioana Precup, ce a dat viaţă unui număr de 12 cărţi şi în alte 9 este colaboratoare, chemată de armonia şi sensibilitatea sufletului dragilor săi părinţi, pe care îi are permanent în inimă pentru înţelepciunea şi măiestria cu care au ştiut să ne lase valori durate în timp. Prin cuvinte frumoase, scriitoarea de pe Leşcior, cu domiciliul în Oradea, ridică creaţiile poetice în slăvi, având un loc de frunte în ierarhia artelor – prin poezie, muzică, povestire şi pictură. Deci, Ioana îmbrăţişează toate artele, întruchipând întemeierea fiinţei prin cuvânt.

Veronica Oşorheian este pe drumul amintirii unor amintiri, când stătea întinsă pe malul Leşciorului şi urmărea printre gene jocul norilor pe cerul albastru, sau când venea de la scăldat în fugă, cu grupul de prieteni, cu prosoapele legate turban, speriind găinile de pe şanţ, sau când stătea pe marginea şanţului până nu se mai zărea decât focul din gura sobei fixată în curte, pe care mama fierbea bostan la porci.

Cele mai frumoase aventuri erau cele trăite de noi direct, ne spune Viorica, când plecam în pădure după ciuperci, când ne prindea ploaia şi alunecam pe râpe, de unde cu chin cu vai ieşeam, cuprinşi de o spaimă îngrozitoare de Fata Pădurii, acel personaj ce sperie copiii. Ea şi-a găsit plăcerea, adunând toate frânturile de gând laolaltă spre a afla misterul existenţei ei, dând viaţă unei balade, la rang de creaţie literară, cu îmbinarea elementelor populare cu linia modernă, fără a răsturna ecosistemul, încurajând cititorii de a nu crede în superstiţii şi a de nu face din mediul înconjurător un iad, dând altă valoare acestui personaj cu sprijinul lui Valer Gălan, pictorul locului, ce a schiţat cu penelul toate ascunzişurile Fetei Pădurii.

Elisabeta Luşcan, în colaborare cu soţul Nicolae, a adus în faţa iubitorilor de frumos, un univers artistic de mare limpezime prin cartea „În lumea florilor”, ce deschide o cale nouă spre cunoaşterea mediului, o carte de mare valoare pedagogică, material intuitiv de mare preţ pentru dascăli, ce ne înseamnă să dialogăm cu florile, cu natura şi să apărăm mediul ambiant.

Doamna Elisabeta, cât e vara de lungă, de când soarele îşi deschide darnic pleoapa la orizont şi până păşeşte pe picioare de lumină peste dealurile din preajmă, povesteşte cu florile, le alintă, le pune muzică, unora chiar le aşază în apropiere oglinzi în care să se vadă ca nişte cadâne cât sunt de cochete, când îşi îmbracă superbele rochii roşii, albe sau roz. Iubeşte nespus florile care-i fac din fiecare zi o duminică.

Pune în fiecare ghiveci, pe lângă pământ ales, apă limpede ca roua dimineţii şi lângă fiecare tulpiniţă câte o fărâmă din sufletul ei legat cu mii de fire nevăzute de aceste fiinţe care îi cunosc graiul, privirea, dorurile.

Permanent este grijulie şi încurajatoare cu ele, uimind vizitatorul prin corole multicolore, care săgetează văzduhul, după cum şi cartea săgetează sufletul cititorilor.

În fiecare pagină din cele 125 este un soare, aşa cum este şi în fiecare petală un soare, o lumină, o lume mirifică, plină de taine.

Citind cartea, parcă din sfere necunoscute, am desluşit nişte şoapte: „Am înflorit pentru tine Elisabeta, doar pentru tine am înflorit, doar pentru tine”.

Cei peste 60 de leşeni, dascăli, gospodari ai satului, rude şi prieteni prezenţi în sala mică a Căminului Cultural de la poalele Heniului, au fost încântaţi de cărţile prezentate într-un loc plin de vrajă, unde primarul Nicolae Lupşan le-a oferit buchete de flori şi o diplomă de excelenţă, la care se alătură cuvintele înălţătoare a invitaţilor: Ioan Mititean, Lucreţia Mititean şi Valer Petrehuş, toţi într-un singur gând străbătând ca un fior de reînnoie a creaţiei literare la Leşu, care nu se rezumă doar la un singur stil „ci la varietate de a crea fiecare scriitor tot ceea ce simte.

Seara literară s-a extins până târziu în noapte, sub cerul înstelat de munte, într-o grădină cu flori multe, proprietatea regretatului om de cultură Toma Artene, unde descendenţii dânsului, Domniţa şi Flore Pop, cu cei doi copii minunaţi, Ancuţa şi Andrei, au cinstit cum se cuvine cartea, dătătoare de lumină şi împăcare. Aici a poposit în repetate rânduri şi muzicologul Tudor Jarda, când slujea cultura în acest sat.

În compania trişcaşilor Gălan şi Feldrihan, a chiuitoarei Iftinia, a domnului Mihai, ce se ocupa de filmare, a domnului Minea Coşbuc, directorul şcolii, s-au încins amintirile copilăriei, în jurul unei mese copioase cu un balmoş gustos şi atrăgător, cum numai leşenii ştiu să facă.

A fost ceva festiv care m-a emoţionat, călătorind prin universul de metafore şi drame lirice.

Foicică, floare aleasă

eu privesc cu drag la masă

sunt trei flori crescute-n crâng,

nu se rup şi nu se frâng.

Au durată veşnică

şi vor rămâne temelie,

localnicii ca să ştie

să le preţuiască

şi să le dorească.

Sunt născute şi crescute

pe-acest pământ românesc

Dumnezeu să le ajute,

să mai poată scrie

şi printre noi să mai fie.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]