O voce lirică surprinzătoare: CORINA NEGREA sau „Zborul păsării albastre”

Prof. Vasile Găurean

Parcurgând lirica aezilor naţionali sau de peste hotare, poţi fi copleşit adesea, de pustietatea gândului şi simţirii, de morbiditate şi rebarbativ, oglindă a unei civilizaţii îmbătrânite, decrepite. Însă, aşa cum se exprima un critic de artă despre un tablou al lui Picaso , “deşertul psiho-fizic nu este al fiinţei redate, ci al creatorului şi vremii sale.” Până la sfârşitul istoriei umane va exista loc pentru frumuseţe şi idealuri, pentru aspiraţii şi visare, precum şi vulgaritate şi rebarbativ, iar scriitorii pot fac alegere spre care bastion se îndreaptă.
Vocea orfică a stihuitoarei Corina Negrea (născută la Turda (1968), redactor la Radiodifuziunea Naţională, Bucureşti) este surprinzătoare pentru un poet care se află pentru prima dată la porţile de bronz ale creaţiei lirice de calitate. Nu oricine îşi poate distila sufletul în cuvinte, încât lectorul potenţial să aibă trăiri identice sau măcar asemănătoare cu ale sale. Aceasta este performanţa întregului volum, cu o voce clară, de aceeaşi tonalitate majoră, dovadă a unei capacităţi superioare de exprimare. Maturitatea existenţială îi permite autoarei să reflecteze retrospectiv la experienţele umane şi sentimentale proprii, într-un Univers în care par să nu mai existe decât eterna vrajă şi frumuseţe a firii, plus un remember al trăiri lăsate-n urmă, ca un ecou abia decelat:
“ŞI picură cu slove ca boabele de rouă,/ Învolburând fântâna din sufletu-mi tăcut./ Pe iarba răsturnată a inimii, azi plouă/
Şi-un foşnet se aude peste-al tăcerii scut./…/ Pe catifea pudrată cu pulbere de stele/ Adoarme gândul palid în drumul spre cuvânt…” (Tăcere şi cuvânt)
Fiinţa umană –nu se mai simte împlinită de când cuplul uman a fost divizat în două entităţi –cum credea Empedocle siracuzanul. Corina Negrea rememorează poetic această stare de așteptare a Fătului Frumos pe calul alb, creionându-și metaforic speranța și decepția: ,,Un cuib în stâncă a fost sufletul meu,/ Și-au poposit în el, odihna să și-o guste/ Și-un om samaritean/Şi omul fariseu”…,,O ploaie de speranțe a oglindit privirea mea”….”Un curcubeu pe cerul vieții a fost cuvântul meu/ Și din a stelei dalbă strălucire,/ Lumină și-au luat și omul bun și omul rău.”
După înfrângeri, poeta știe să-și înalțe stihul cu măreția de neînfrânt a spiritului înnobilat de artă: ”Voi fi mereu un cuib săpat în stâncă, o flacără arzândă/ Un cer brodat cu stele, cascadă susurând,/ O ploaie de speranțe zâmbind din curcubeu,/ Aripă și culoare, crezând în zborul meu.” (Voi fi)
Nu astfel cugetau latinul Ovidiu și Eminescu, ridicându-se marmoreean peste o lume de nimicuri? Și ce pregnant feminină metafora ființei de ”cuib săpat în stâncă”….
Ca o alteritate, este definit şi cel ce va să-i fie ”Luceafărpeste mări”, cum ar fi spus Eminescu: ”Să-mi fii un soare,mie, cu razele-ți senine/ În zilele-nnorate ce-n viață o să-mi fie/ Și-n zilele cu soare, când mă topesc de drag,/ Să-mi fii răcoare blândă pe-al înserării prag,”/ …/ Să-mi fii și ger și gheață și ploaie și ninsoare/ În zilele ce ard și amintirea doare,”/ ”Să fii un val de mare ce își sărută țărmul/ Când mă îmbrățișează prăpăstiile și vântul…” (Să-mi fii)
Încrederea în sine, în propria ingenuitate stelară, dar matură, răzbate în multe micropoeme, definind-o (”Tu cheamă-mă iubite”, ”Tăcere și cuvinte”, ”Scrie-mi pe-ncheietura mâinii”, ”Și vei veni”). Pasărea albastră e şi dor şi chemare: “Vino,când bolta nopţii aprinde noi luceferi,/ Şi vindecă-mi speranţa încătuşată-n temeri/ Aripă larg deschisă să fie palma ta,/ Trecând în a mea palmă spre-a fi aripa mea./ Să vii când marea…// Să vii pe arc de curcubeu..// Te-aştept! Cu aşteptarea mă însoţesc de-o viaţă..// Te-aştept când depărtarea pune zăvor pe gene…/.
Strigătul de pasăre umană peste valuri nu are disperarea din pictura lui Ed. Munch (Strigătul), ci are certitudinea împlinirii viitoare în strofa finală:
“Şi vei veni, la răsărit, frângând boabe de rouă/../ Petale diafane ca dalbele ninsori..” (Şi vei veni)

Universul poetei e lucrat în filigran, ca şi microcosmul sufletului, în cascade, efluvii de cuvinte, trezind uimirea. (“La mine- mărturisea Gustave Flaubert-către Guy de Maupassant- inspiraţia e abia un firicel; la tine e un fluviu..”)
Niciodată, această adevărată Sapho a erosului românesc nu renunță la feminitate. De pe soclul pe care I l-a dăruit Dumnezeu femeii pe această lume, știe să fie demnă de propriul statut:
“Că-n vorbe e nectarul şi-n fapte e iubirea,/ Că imnul ce-l ascult e scris chiar de-al meu gând,/ Că-n mine-I Dumnezeu, când recunosc Dumnezeirea,/ Că pot dansa cu versul, spre răsărit curgând.”(Privesc spre cer)
Retrospecţia evenimenţială este şi o acuză discretă la incapacitatea insului de a se ridica în sferele de azur ale iubirii absolute: “Mi-ai spus cu gând hain că m-ai uitat./ Te cred…uitarea-I omenească…/ Îţi spun cu glasul stins: eu te-am iertat,/ Dar cred că-n tine amintiri o să renască./../Mi-ai spus cu glas tăios că o iubeşti pe ea!/ Te cred şi asta o ştiu de-un timp /…/ Azi îţi spun eu…Mi-e bine fără tine./ Au înflorit iar macii în sufletul trudit./ Un curcubeu mă leagă de zările senine/ Şi-am prefăcut în răsărit/ Însângeratul asfinţit.(Târziu)
Cine va avea oazia să citească în integralitatea ei această bijuterie lirică va putea să o aşeze alături de cele mai frumoase poezii ce ilustrează finalul pasiunii, cum ar fi romantica "Despărţire" a lui Eminescu şi "Despărţire" de Tudor Arghezi, ilustrând în trei secole cum este percepută iubirea, dar şi ilustrând trei curente literare
Cele 62 de poezii ale volumului acoperă cvasicomplet registrul pasional uman; aşteptarea, dragostea împlinită, decepţia, licărul amintirii, la un excelent nivel al comunicării, mereu egal cu sine pretutindeni:
"Tu eşti departe,/ În mine,/ Gândul tău ciopleşte aşchii fine./ Departe eşti...În suflet,/ Glasul tău/ Străbate cu-al său umblet." (Tu eşti departe)
Dacă la romantici iubirea învinge spaţiile şi timpul, cea din veacul nostru este în extincţie, contractându-se stingheră.
Există dese adieri din lirica Magdei Isanos sau mai curând trăiri congruente când se alătură frumuseţea universului şi lumea îngustî şi mediocră în care ne complacem:
“De ce uităm să alergăm senini spre curcubeu,/ Când prin culori ne spune:=să crezi în visul tău=!?/ De ce uităm că uşa ce poate brusc se-nchide/ Fereastră luminoasă-i, ce tainic se deschide?” (De ce uităm)
Câteva creaţii sunt adevărate Ars poetica ale unui spirit cu alt cer, cu alt azur, cu o iubire din alt cer, veşnică, Adesea am închis pagina plachetei spre a privi chipul auctorial de pe coperta a patra spre a găsi consonanţe, fiindcă versurile domniei sale aduc aminte că arta trebuie să înnobileze, să ridice spiritul şi nu să-l adâncească în noroiul vremii. Mirându-se de faptul că răul nu poate fi învins, Erasmus din Rotterdam a ajuns la concluzia că şi binele şi răul se vor învolbura în toată istoria umanităţii. Noi trebuie doar să alegem. În acest sens, Corina Negrea ne oferă un ideal de simţire, spiritualitate şi frumuseţe.
Există o cultură a exprimării eului uman, un registru de capabilităţi şi domnia sa le stăpâneşte deplin în acest regat lyric. Ceea ce conferă valoare creaţiilor acestui prim volum este capacitatea de a concentra în trăirea proprie general-umanul.
Abordaţi curajoasă şi alte tematici, nu doar erotice, eventual cu tente reflexiv-meditative. Aveţi un potenţial remarcabil.
( Ca să fim şi criticişti, există câteva mărunţişuri, câteva aşchii de cioplit la admirabila statuie orfică, dar ele sunt perceptibile doar dacă stai foarte aproape de stihuri.)
Stimată şi distinsă autoare! Dacă totuşi te-ai definit poetic, metaforic, “Pasăre albastră”, zboară încrezătoare, fiindcă, fără îndoială, Dumnezeu ţi-a pus în minte drumul spre Ţările calde ale Artei Poetice.
Scriitorul beclenar Alexandru Petria spune sagace că numai păsările mici zboară în stoluri. Credeţi-mă,, sunteţi (déjà) o pasăre mare şi puteţi zbura singură.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]