1 Decembrie

O zi Sfântă pentru România

1 Decembrie este ziua cea mai importantă, cea mai încărcată de mari semnificaţii pentru că în această zi, în anul 1918, a fost încheiat procesul de formare a statului naţional unitar român, ziua în care a fost finalizată unirea începută la 24 ianuarie 1859, când, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn şi al Ţării Româneşti, după ce în ziua de 5 ianuarie 1859, fusese ales domn al Moldovei, astfel împlinindu-se „mica unire”.

De altfel, gândul unirii străbate ca un fir continuu istoria poporului ce a trăit din străvechime pe aceste pământuri şi acest lucru este vizibil şi pe vremea lui Burebista sau Decebal, este în fapt, unită, practic, la 1600, când Mihai Viteazul a împlinit-o, a fost prezentă ca o făclie la 1848, iar mentalitatea revoluţiei s-a finalizat, împlinindu-se MAREA UNIRE de la 1 Decembrie 1918.

UNIREA a fost făurită de popor, iar Kogălniceanu sublinia perfect că „Unirea, naţiunea a făcut-o”, iar 24 ianuarie este practic „Ziua renaşterii naţionale”, aşa cum acest eveniment în sine nu putea fi împlinit fără anul 1877, anul câştigării independenţei naţionale, act şi acte, deşi recunoscute cu greu, au pecetluit împlinirea năzuinţei de veacuri a românilor, fiecare moment având, la temelia lui, demersuri deosebite desfăşurate de cei „uniţi în spirit şi-n simţiri” şi care au apropiat clipa visată şi aşteptată.

Împlinirea unirii era îngreunată de starea de fapt a Transilvaniei greu încercată de jugul austro-ungar, dar necesitatea apropierii momentului autodeterminării naţionale – a hotărârii libere asupra propriei sale sorţi – este tot mai bine înţeleasă de poporul român din Transilvania în anul 1918. Imperiul austro-ungar era din ce în ce mai puternic lovit, atât dinafară – prin eşecurile militare de pe front – cât şi dinăuntru, prin mişcări revoluţionare tot mai largi.

Lupta de eliberare naţională a popoarelor asuprite, mişcările muncitoreşti şi ţărăneşti, descompunerea armatei şi înfrângerile de pe front au fost factorii care au determinat prăbuşirea putredului imperiu habsburgic, izbânda principiului autodeterminării naţiunilor în această parte a Europei.

Apropierea deznodământului victorios al luptei seculare pentru realizarea statului român impunea unirea tuturor forţelor sociale şi politice ale poporului român, precum şi coordonarea acţiunilor interne cu cele din străinătate. În parlamentul de la Budapesta, Consiliul Naţional, alcătuit din români, a fost adusă la cunoştinţă (18 oct. 1918) hotărârea poporului român din Transilvania de a-şi decide singur soarta. La 13 octombrie, mii de români prezenţi la Budapesta au proclamat dreptul românilor de a-şi hotărî viitorul, la fel ca celelalte naţiuni oprimate, cerând despărţirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei de Imperiul austro-ungar, moment ce a zdruncinat încercările monarhiei de a deturna deznodământul firesc, printr-o federalizare.

O puternică emigraţie românească activa, sub îndrumarea unui Consiliu Naţional propriu în Franţa, Italia, Anglia, SUA, Suedia ş.a., având centrul la Paris, ea era formată din reprezentanţi ai tuturor provinciilor româneşti, libere sau subjugate, semnificând iminenţa desăvârşire a unităţii statului naţional. Românii de atunci, ca şi cei de azi, au fost uniţi.

În cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1918, justeţea aspiraţiilor naţionale ale poporului român a fost recunoscută oficial de guvernele Franţei, SUA, Angliei şi Italiei.

„Consiliul Naţional Român Central”, cu sediul la Arad – organul suprem de conducere a luptei de eliberare naţională şi-a intensificat activitatea, au avut loc numeroase mişcări greviste, iar ţăranii maghiari şi germani au luptat împreună cu românii împotriva exploatatorilor. Un fapt ce nu trebuie uitat.

La această presiune a voinţei populare, era evident că deznodământul era aproape, iar la 15 noiembrie este convocată pentru data de 1 decembrie 1918, în Alba Iulia, Marea Adunare Naţională Română, formată din 1228 deputaţi, dintre care 600 urmau să fie aleşi. Adunarea de la Alba Iulia a exprimat voinţa de nestrămutat a întregului popor român din Transilvania, reprezentând toate clasele, grupurile, profesiunile şi credinţele, unite pentru îndeplinirea unei năzuinţe seculare.

La Alba Iulia, pe lângă cei 1228 deputaţi cu peste 100.000 de oameni din toată Transilvania şi nu numai – Vasile Goldiş, împreună cu ceilalţi fruntaşi, au întocmit „Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918”, care cuprinde nouă puncte: ea decretează Unirea Transilvaniei cu România, proclamând principiile democratice fundamentale ale unirii, pentru care au militat exponenţii de funte ai poporului român: reforma agrară, libertăţi politice, religioase, respectarea drepturilor naţionalităţilor conlocuitoare, asigurarea muncii ş.a. Rezoluţia cere viitoarei conferinţe de pace să adopte hotărâri care să asigure şi să garanteze menţinerea păcii, egalitatea în drepturi dintre state, indiferent de mărime şi alte multe prevederi ce onorează înfăptuitorii MARII UNIRI.

De remarcat că unele cercuri ale opiniei publice maghiare din Transilvania – ale lui Antalffy Endre (Tg. Mureş), Kertesz Jeno (Cluj) şi altele, dar mai ales ţăranii şi muncitorii maghiari şi germani au înţeles lupta românilor pentru Unire şi necesitatea istorică a acesteia.

Din considerentele de mai sus cred că românii, ca şi toţi trăitorii pe acest pământ sfânt al României, ar trebui să înţeleagă şi azi că Unirea a fost visul de secole al românilor şi indiferent unde am trăit atunci sau acum, ŢARA este una, iar unirea naţiunea a făcut-o, şi în această ţară toţi avem sau trebuie să avem drepturi şi obligaţii şi niciunul privilegii.

Pentru toţi cei ce trăiesc în România, această zi trebuie să fie una de aleasă sărbătoare, chiar dacă minţi înfierbântate, contrazise chiar de conaţionali ai lor, gândesc altfel, hulind-o.

În fond, România unită este a noastră, a tuturor, aşa cum ne-a hărăzit Dumnezeu să trăim împreună.

Adrian Mănarcă,

senior editor

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]