OCTAVIO PAZ - Dubla flacără - II -

După o incursiune în cele mai minunate şi importante opere ale Omenirii despre dragoste, respectiv, atât poveşti despre iubire, cât şi lucrări de sociologie, Octavio Paz încheie cartea Dubla flacără cu multe reflecţii interesante dintre care amintim câteva:

Auzim tot timpul: secolul nostru este secolul comunicaţiei. Un loc comun care, aşa cum se întâmplă cu toate, ascunde un echivoc. Mijloacele moderne de transmitere a ştirilor sunt prodigioase; mult mai puţin prodigioase sunt formele în care le folosim şi natura ştirilor şi a informaţiilor pe care le transmit. De multe ori, mijloacele manipulează informaţia şi, în plus, ne inundă cu trivialităţi. Dar chiar şi fără aceste defecte, orice comunicare, inclusiv cea directă şi fără intermediari, e echivocă. Dialogul, care este forma cea mai înaltă de comunicare pe care o cunoaştem, este o confruntare a alterităţi ireductibile. Caracterul său contradictoriu constă în aceea că este un schimb de informaţii concrete şi singulare pentru cel ce le emite, şi abstracte şi generale pentru cel ce le primeşte.[...] Există posibilităţi de comunicare concretă? Da, deşi echivocul nu dispare niciodată de tot. Suntem oameni, nu îngeri. Simţurile ne pun în comunicare cu lumea şi, simultan, ne închid în noi înşine: senzaţiile sunt subiective şi indicibile. Gândirea şi limbajul sunt punţi, dar, tocmai pentru că sunt punţi, nu suprimă distanţa dintre noi şi realitatea exterioară. Cu această excepţie, se poate spune că poezia, serbarea şi dragostea sunt forme de comunicare concretă, adică de comuniune. O nouă dificultate: comuniunea este indicibilă şi, într-un fel, exclude comunicarea: nu este un schimb de informaţii, ci o fuziune. În ce priveşte poezia, comuniunea începe într-o zonă de tăcere, exact când se termină poemul. Poemul s-ar putea defini ca un organism verbal producător de tăcere. În ce priveşte serbarea – mă gândesc în primul rând la rituri şi la alte ceremonii religioase – fuziunea operează în sens contrar: nu întoarcere la tăcere, refugiu al subiectivităţii, ci intrare în marele tot colectiv: eul devine noi. În dragoste, contradicţia dintre comunicare şi comuniune este şi mai evidentă. [...] Trup care, dintr-o dată, a devenit infinit. Trupul perechii mele nu mai este o formă, se transformă într-o substanţă informă şi imensă în care mă pierd şi mă regăsesc în acelaşi timp. [...] Mai este şi experienţa pierderii identităţii: dispersie a formelor în mii de senzaţii şi viziuni, cădere în ocean, evaporare a esenţei. [...] Condamnarea dragostei carnale nu este creştină, ci platonică. Pentru Platon, forma este ideea, esenţa. [...] Dragostea omenească, adică dragostea adevărată, nu neagă nici trupul şi nici lumea. Abstinenţa nu ne eliberează de timp: îl transformă în agresiune psihică, împotriva celorlalţi şi împotriva noastră înşine. Orice dragoste e nefericită pentru că orice dragoste e făcută din timp, este nodul fragil a două fiinţe trecătoare şi care ştiu că vor muri [...] Conform tradiţiei, dragostea este un indefinibil compus din suflet şi trup. Născându-ne, am fost smulţi totalităţii; în dragoste am simţit cu toţii că ne întoarcem la totalitatea originară. De aceea imaginile poetice transformă persoana iubită în natură – munte, apă, nor, stea, pădure, mare, val – iar la rândul ei, natura vorbeşte ca şi cum ar fi femeie. Reconciliere cu totalitatea care este lumea.