Odisee spaţială

Pe profesorul Vasile Găurean cititorii îl cunosc de ani buni ca pe un critic aplicat, care a creionat prin cronicile sale viaţa literară a spaţiului bistriţean şi nu numai. Poate, într-o zi, cronicarul vremurilor va publica o carte în care să creioneze un mozaic al spaţiului literar.
Volumul de poezie „Odisea spaţială de la pământ la marginea universului” surprinde prin modul în care este structurat, conţinând 30 de micropoeme care ne poartă, rând pe rând, în universul spaţial.
Adept al genului liric poezie cosmică, Vasile Găurean debutează în poezie cu această temă a neliniştilor omului care încearcă să exploateze universul sub asediul întrebărilor: „Privirea şi gândul caută ceru-n stelat/ De ani 7000 de când lumea e lume”. Cu ajutorul poetului, care se vede că este un fin cunoscător al spaţiului cosmic, părăsim pământul: „Vom porni, aşadar. Singur voi merge/ Cu atomicii mânji de la straşnica navă/ Pe drumuri bătute cu râuri de stele”. Tot ceea ce scrie Vasile Găurean se află sub semnul divinităţii, cititorii noştri cunoscând faptul că în rubrica „Întâmplări cu miez” din ziarul nostru, texte apărute mai apoi în două volume, întotdeauna a încercat să ne apropie prin cuvânt de universul sfinţeniei: „În noaptea cerească de afară-i ca-n ziua/ Dintâi când Preasfântul Părinte întinse/ Universul cu spuza de aştrii şi Timpul/ Ce-n taină bătea clipele lui, cele dintâi”. Prima oprire este pe Selene: „Zumzăie dulce, în cântec duios astronava/ Pacea nevrând s-o sfărâme. Suntem aici/ Lângă lună. Din zare în zare paşii grăbeşte/ Spre noi, cu galbene zări clipocind. Şi iat-o/ Cum creşte şi totul cuprinde. Nava descinde/ Domol în tăcute pulsaţii de foc. Pulberea/ Acum se aşază ca-ntr-o poveste cuminte/ Suntem pe Selene aproape de muntele Moro”.
La fel ca astronauţii care purtau întotdeauna cu ei în gând dragostea celor de acasă, poetul, care se desparte imaginar de pământ, urmând calea stelelor, duce cu el acest sentiment al iubirii: „Pe toţi vă iubesc ca pe fraţi, de aici, de departe/ 300 mii km rămân între noi/ Cât face grăbită lumina-ntr-o rece secundă”. Călătorim spre Venus, în drumul nostru de explorare a tainelor universului: „Spre soare să mergem şi-n drum zăbovi-vom/ La steaua păstorilor Venus, Luceafăr de ziuă” . Nava este purtătoarea destinului uman în univers, iar inteligenţa este cea care reuşeşte să spargă barierele: „Înainte acum! Spre soarele sfânt/ Fierbintele domn a totul ce-i viaţă/ Nu sunt cuvinte omeneşti să cuprindă/ Fascinaţia aceluia ce viaţa-n sistem radiază”.
Despre Mercur, Vasile Găurean scrie: „Taina e-n scoarţa lui tare, pietroasă, căci el/ E planetă de fier, buzduganul regesc al/ Stăpânului soare. E purur nucleu de planetă/ Cum Terra îl are-ntru el topit de fierbinte”. Soarelui, cel întâlnit de noi zilnic, cel care ne încălzeşte şi ne luminează calea, prezent în toate mitologiile lumii, poetul îi dedică o baladă: „Dumnezeiască şi înfricoşată minune privirii/ Gândului spaimă privindu-l de aproape/ Fântână şi moară a vieţilor noastre terestre/ Bunic şi părinte cu minte a planetelor toate”. Primim scrisori care conturează un jurnal cosmic, din punctele reper în care poetul se află cu gândul: „Electronic vă scriu vouă, celor de acasă/ Epistole ca-n antice vremuri dintâi/ Aici am ajuns. Amartizând pe partea/ Fără de soare al lui Marte adormit-am”. Planeta Jupiter este văzută de poet ca un „Dinozaur planetar”, iar Saturn „prinţul/ ce numele-şi luă de la vremuri de pace”. Uranus, Neptun, Pluto sunt paşi până la marginea sistemului solar: „Pe căile noastre stelare cinci sute de ani/ Lumină bătură şi acum ne e dat să/ Vedem un soare cum altul nicicând/ Nu văzurăm. Bătrân ca un rege e soarele/ Din constelaţia Orion, numit Betelgeuse”.
Volumul se încheie cu un „Imn de slavă” adresat universului: „Atât de întins îi universul cât gândul cel iute/ Nu-l poate cuprinde, pentru noi infinit şi de/ Nestrăbătut. Spun presupus astronomii de azi/ C-ar fi cam o sută miliarde galaxii/ Ca a noastră ce-a zisă de antici Calea Lactee/.../ Iubirea de semeni şi cele cereşti ne vor duce în/ Cele ce-n veacul ce vine gătitu-s-au nouă/ Mare şi minunat eşti Doamnei şi nu sunt/ În grai omenesc cuvinte spre lauda şi slava/ Minunilor tale. Mulţumirea cum îţi aduc/ În genunchi şi smerit stihuirea sfârşind/ Închinare şi al inimii când copleşit de a ta/ Măreţie, ziditor de smerita floare de câmp/ De surâsul copiilor, de norii ce curg şi zăpezi/ Şi de astre ce bolţii podoabă-i fac şi de om”.
Vasile Găurean demonstrează prin aceste versuri, închinate creaţiei şi universului, că este nu doar un bun cunoscător al sistemului solar şi al universului, ci şi un suflet sensibil.
Cartea poate fi aşezată în rândul celor mai frumoase de versuri dedicate cosmosului.