Olimpiu Nuşfelean: Ce vrea învăţământul românesc: liceu sau Bacalaureat ?

Ţine deja de firesc ca la fiecare ieşire din ciclul liceal, prin examenul de bacalaureat, să fim aruncaţi cu toţii în ringul problemelor. Se desfăşoară o bătălie, cel puţin mediatică, fără niciun rezultat. Discuţiile continuă, noxele emanate de disfuncţiile educaţionale viciază spaţiul public, afectează mentalul colectiv. Nu-i vorba acum de a... înfiera realitatea (sau Şcoala) – doar suntem  cu toţii actorii ei, dar realitatea educaţională scapă de sub control. De sub controlul cui? Greu de spus. Actorii gestionării educaţiei îşi văd de a le lor, imperturbabili, fie că e vorba de păstrarea unor privilegii, de manifestarea unor orgolii, de cinismul ignoranţei fudule. Se schimbă miniştri – fără ca schimbarea lor să aducă o ameliorare reală a învăţământului -, dar, undeva, în zone greu detectabile ale sistemului, nepriceperea, pompierismul ameliorărilor sau al deciziilor, exprimate prin oameni care nu-s fără greşeli, nu se lasă alungate... Se mai fac trimiteri la cauze, dar argumentele sunt superflue, acaparate de un discurs demagogic.

 

Nesfârşita ceartă naţională

 

            În încercarea – dacă există cu adevărat – de ameliorarea (sau redresare?)  a învăţământului românesc, lipsesc personalităţile şi viziunile clar articulate. Persoanele care se plimbă pe ecrane pe tema învăţământului nostru nu sunt neapărat personalităţi de forţă, capabile să iniţieze politici fiabile. Enunţurile făcute pe tema învăţământului sunt simple păreri, menite să hrănească nesfârşita ceartă naţională. Avem oare în spaţiul public discuţii care să aducă altceva decât bucurii de certăreţi neosteniţi? Unde-i privirea simplă, clară, gestul neminţit al expertului, analiza, sinteza şi proiecţia benefice? Legile elaborate încurcă mai mult lucrurile decât le descurcă, fără să asaneze teritoriile unde s-ar putea manifesta ideile productive.

            În privinţa examenului de bacalaureat, lucrurile se cufundă tot mai mult în ceaţă, cu fiecare an, cu fiecare nouă sesiune de examen. Legile şi metodologie îi dau examenului de ieşire din ciclu liceal o anumită identitate, dar, în fapt, viziunea prin care percepem acest examen este confuză. Suferim că nu avem un procent mai mare de absolvenţi cu Bac şi în acelaşi timp ne grozăvim spunând că nu-i obligatoriu ca toţi care ies din liceu sa-şi ia Bacul. Din aceasta dilemă iată că nu putem ieşi de ani de zile. Liceele, pe bună dreptate, se bat să aibă cât mai mulţi absolvenţi cu Bacalaureat, intră în topuri, se laudă cu performanţe care determină ridicarea ştachetei la intrarea în liceu. Inspectorii au, la rândul lor, cuvinte de laudă la adresa liceelor performante. Iar, pe de altă parte, devine din ce mai prezentă şi mai subtilă filosofia renunţării la Bac, o filosofie care nu mai pune accent pe promovabilitate, pe prezentarea la examen. Motivaţiile sunt dintre cele mai diverse.

 

Care e treaba liceului?

 

            Liceul pare să fie (încă) obligatoriu. Modul de frecventare – cu drepturi şi obligaţii - este şi el bine definit legislativ şi metodologic. Şi atunci?

            Legea Educaţiei Naţionale (care aşteaptă alte schimbări şi corecţii; dar care schimbări şi corecţii?) spune într-un articol (nu-l mai numesc) că: „Absolvenţii învăţământului liceal primesc diploma de absolvire şi foaia matricolă, parte a portofoliului educaţional, care atestă finalizarea studiilor liceale şi care conferă dreptul de acces, în condiţiile legii, în învăţământul postliceal, precum şi dreptul de susţinere a examenului de bacalaureat.” Articolul e clar. Dar ne foloseşte la ceva claritatea lui?

            Mergând pe linia teoriilor, ar trebui să acceptăm că, prin eliberarea unei „diplome de absolvire” şi a unei foi matricole, misiunea liceului s-a încheiat. Profesorii pot pleca în vacanţă iar elevii la mare (profesorii nu prea pot pleca la mare deoarece nu au bani)..., sau, elevii, la postliceal. Există şcoli postliceale care îi pot absorbi, pregăti şi distribui spre diferite meserii? Asta e treaba „babacilor!...

            În acest scenariu, elevii urmează liceul şi-l finalizează printr-o diplomă de absolvire. După asta ar trebui să fie liberi să facă ce vor, fără ca statul să se mai implice cu orientarea lor şcolară postliceală.

            Absolvenţii de liceu mai au o variantă: să susţină examenul de bacalaureat. E un drept al lor, pe care oricine li-l recunoaşte. Spune un alt paragraf al LEN: „Elevii care au promovat clasa a XII-a/a XIII-a vor susţine examenul naţional de bacalaureat.” Elevii au dreptul şi posibilitatea să susţină Bacalaureatul. Au oare şi obligaţia?

 

Ce facem cu diplomele?

 

            Legea nu-i obligă pe elevi să-şi ia examenul, dacă nu mă înşel sau dacă cineva nu o interpretează sau o corectează în sensul obligativităţii examenului de ieşire din ciclu. Şi vine un alt paragraf, care te dumireşte şi te năuceşte în acelaşi timp: „Absolvenţii învăţământului liceal care susţin şi promovează examenul naţional de bacalaureat dobândesc şi diplomă de bacalaureat, care le dă dreptul de acces în învăţământul superior, în condiţiile legii.” E clar? E clar. Şi mai e ceva.

            Potrivit acestui articol şi unuia citat mai sus, la final de liceu absolvenţii se aleg cu două diplome: diplomă de absolvire şi diplomă de bacalaureat! Nu mă mai întreb cum e în realitate, că mă ia cu mai mulţi nervi. Mai bine mă mulţumesc să fac haz de necaz. La ce folosesc unui absolvent de liceu două diplome, plus, la nevoie, un „certificat de calificare corespunzător nivelului stabilit prin Cadrul naţional al calificărilor şi suplimentul descriptiv al certificatului în format Europass”..., când un biet absolvent de liceu, la finalizarea studiilor, e cam pe nicăieri şi ca găsire a unui loc de muncă, şi ca statut social?!... Mai ales că „Eliberarea certificatului de calificare nu este condiţionată de promovarea examenului de bacalaureat.” Apare o răscruce şi mai greu de înţeles. Altceva era pe la începuturile examenului de bacalaureat, când un absolvent cu Bac era Cineva (cu C mare). Acum, dacă e băiat, poate să se însoare, dacă e fată, poate să se mărite, moravurile le permit, cu menţiunea că trebuie să beneficieze de sprijinul deloc de neglijat al pensiei bunicii...

 

Prăpastia dintre liceu şi Bacalaureat

 

                 Dacă luăm în litera lor asemenea paragrafe, precum cele citate mai sus, ar trebui să conchidem că, după eliberarea diplomei de absolvire, liceul nu mai are obligaţii faţă de absolvenţii săi. Dacă, prin diploma de bacalaureat, absolvenţii au dreptul la acces în învăţământul superior, atunci acest examen ar trebui să cadă în sarcina învăţământului superior. Învăţământ care însă îi şi cam primeşte în sânul său fără diplomă de bacalaureat!... Îmi place să cred că, în spiritul celor enunţate aici, devenea (sau mai devine?) justificată prezenţa unui universitar ca preşedinte al comisiei de bacalaureat la liceele/centrele care organizează acest tip de examen. Altfel, de ce ar fi nevoie de expertiza universitarilor? E o situaţie care deschide şi mai mult prăpastia dintre liceu şi Bacalaureat. Şi atunci?

 

Nici liceu ca lumea, nici Bac onorabil!...

 

                 Cred că ar trebui să facem puţină linişte – chiar dacă discutăm problemele – şi să cugetăm cu mintea! Dacă treaba nu e prea solicitantă... Trebuie să clarificăm foarte bine care este ţinta principală a ciclului liceal: elevii urmează liceul în sine sau se pregătesc prioritar pentru Bacalaureat? E un lucru important să elucidăm o asemenea distincţie!  De ce? Pentru că altfel ne menţinem în confuzie şi nu realizăm nimic. Şi asta deoarece, acum, predăm şi învăţăm lecţii, cu gândul (dovedit) că Bacalaureatul nu-i obligatoriu, în vreme ce, după ce ne mai obişnuim cu şcoala, de prin clasa a zecea sau a unsprezecea, ne tot gândim – profesori şi elevi, elevi şi profesori - că trebuie să ne pregătim pentru Bac!... Rezultatul: nici liceu ca lumea, nici Bac onorabil!... (Excepţiile, fie ele şi numeroase, rămân excepţii!...) Or, dacă diploma de absolvire conferă finalitate studiilor liceale, atunci de ce eu – liceul sau profesorul – trebuie să mai fac pregătire remedială sau nu mai ştiu cum, să tot repet fără rost materia pentru Bac, şi aste de multe ori cu mult înainte de vremea Bacului?... Fără chef... Când, în asemenea caz, pregătirea pentru Bac n-ar trebui să cadă strict în seama liceului sau a profesorului de specialitate, care nici nu este plătit pentru o asemenea muncă.

 

Liceu cu Bac, într-un demers coerent

 

                 Într-o altă logică însă, examenul de bacalaureat ar trebui să facă parte omogenă (şi strict sistemică) din liceu, să fie un – simplu – examen de încheiere de studii. În perioada de pregătire pentru un asemenea examen, ar fi normal să se facă doar o firească sistematizare a cunoştinţelor, cunoştinţe devenite „aplicabile” în subiectele de examen. În acest sens, programele şi metodologiile ar trebui înscrise într-o asemenea viziune. Şi, în consecinţă, dacă tot au trecut prin liceu (unii ca umbra gâştei sălbatice prin apa caldă), elevii n-ar mai fi determinaţi să privească Bacalaureatul ca o sperietoare sau ca un pretext de a fugi de şcoală. Nu liceu sau Bac, ci liceu cu Bac, într-un demers coerent, bine articulat şi înţeles astfel de toată lumea. E adevărat că nu toată lumea vrea sau trebuie să vrea Bac, dar atunci de ce mai vrea (sau vrem, noi, societatea) liceu?

 

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]